Am pornit deunăzi din una dintre stațiunile noastre montane spre una dintre cabanele pe care nu o mai văzusem de mai bine de cinci ani.
Pornind spre marcaj am făcut prima constatare exigentă: nu mai sunt indicatoarele de altă dată. Ce-i drept nu mai sunt.
Intru pe potecă și încerc să mă bucur de frumusețile naturii.
Nu mai sunt la anii copilăriei, însă pentru câteva clipe gandul îmi zboară la Scufița Roșie.
Nu apuc să mă dumiresc bine că prin apropierea mea trec, salvându-mă, două ateveuri sprintene. Îmi revin, numai după câțiva pași, căci acum mă însoțesc o mână de bicicliști și câțiva automobiliști.
Încerc să-i evit și pe unii, și pe ceilalți și apoi înțeleg ce se întâmplă. Bicicliștii practicau mountain bike, iar în apropiere era un traseu amenajat.
Am reluat poteca și marcajul, bucurându-mă că mai pot circula pe potecile montane - în oarece siguranță, cei care nu se află pe roți.
Relizând că sunt nedrept, m-am întrebat: dar ei bieții automobiliști, să nu se bucure de loc, de frumusețile naturii patriei noastre dragi?!?
Păi, drept este?
Cred că ar fi, dacă pe lângă mașini ar mai fi loc și pentru un pic de iarbă...
Și iarba, har Domnului, este.
Dacă nu mi-ar fi fost frică - că mi se umple gura de praf, aș fi fost unul dintre cei care ar fi strigat în acele momente: Ura, ura, ura!
Dar așa, mi-am dres glasul și am intrat în cabana-hotel, să comand un ceai, de: eram fără automobil...
