Despre mine

Fotografia mea
Născut la Moineşti (dupa ce fusese conceput la Bacău ori Piatra Neamt) de aici: MOINEŞTEANU. A făcut "cătănia" la Rădăuţi şi Iaşi, iar mai apoi s-a oprit la București. Atras de turism: practicat, teoretizat, predat și seminarizat, scris de și despre subiect, mai bine de 35 ani (continu intre 1976 - 1994 şi din când, în când - pentru cei dragi, chiar şi acum); "en passant" pe la vreo 4 companii de turism - cea mai cunoscută Nouvelles Frontieres - Simpaturism (unde a petrecut câţiva ani plini de "efervescenţă şi romantism revoluţionar"). Se numără printre inițiatorii turismului rural şi ecoturismului, din România.

joi, 23 februarie 2012

Olanda - mic tur


 Turul meu de Olandă a continuat cu vizitarea Delft-ului, micuţ orăşel vestit pentru ceramica frumos decorată care se fabrică aici. După vizitarea unei manufacturi şi descrierea procesului de producţie, am vizitat o veritabilă expoziţie a produselor micii  făbricuţe. Pentru aceia care au dorit să cumpere s-a eliberat un certificat de autenticitate a produsului şi o factură pentru recuperarea TVA-ului la ieşirea din ţară. Două acţiuni aparent fără importanţă, dar care pentru cunoscători au avut semnificaţia lor.


Înainte de îmbarcarea în autocar ne-am plimbat, vreme de câteva minute. Străzile, curate şi liniştite, păreau a fi făcut parte dintr-una dintre ecranizările poveştii lui “Alice în Ţara Minunilor”. Ferestre mari, cu sticla ultratransparentă, având perdele doar în laterale şi la partea superioară, făceau ca privirea indiscretă a turistului să pătrundă – asemenea celei a uriaşului care priveşte ridicând acoperişul casei piticului prieten – în camerele ce se ofereau precum exponatele dintr-un muzeu. Nu m-am putut abţine să nu spionez îndelung o pisică, ce se spăla tacticoasă, şezând pe braţul unui fotoliu, în care un venerabil domn îşi lectura jurnalul. Puţin mai în spate, într-o altă cameră a casei - dispusă vagon – o doamnă, trecută de prima tinereţe, aşeza tacticos fotografii într-un album. La mai puţin de un metru de mine, aşezat la un birou stil, un june încerca să-şi facă lecţiile sau poate doar desena balansându-şi alene un picior. Pentru câteva secunde privirile ni   s-au întâlnit. Eu fâstâcit am încercat un salut, cu un zâmbet de circumstanţă, iar el mi-a zâmbit fugar şi obişnuit cu astfel de indiscreţii. Salvarea mea a venit de la grijuliul ghid care ne-a regrupat în autocar pentru a ne continua călătoria. Am plecat uşor jenat, cu senzaţia de a fi făcut o vizită ne anunţată şi interesată, unor oameni foarte amabili dar şi foarte ocupaţi.


Călătoria a continuat cu trecerea prin Haga şi Rotterdam,
În cazul primei localităţi am constatat ce înseamnă o clară departajare a funcţiei industriale, de cea administrativă (Haga fiind sediul: guvernului olandez, al Curţii Supreme şi al parlamentului) şi mai ales cum trebuie tratat spaţiul rezidenţial (aici îşi au reşedinţa multe ambasade străine). Haga este în acelaşi timp un important oraş pentru întreaga lume civilizată aici aflându-se şi sediul Curţii Internaţionale de Justiţie. Nu am ratat ocazia de a face o fotografie şi în faţa celebrei instituţii. Ne-am plimbat puţin printre construcţii private, adevărate bijuterii arhitectonice, puse în valoare şi de arbori, arbuşti sau peluze de gazon. Am avut impresia că ne aflăm într-un oraş staţiune - unde vizitatorii sunt foarte importanţi - deşi realitatea este cu totul alta, iar funcţiile principale ale frumosului oraş olandez sunt cele amintite mai sus.

Rotterdamul ne-a întâmpinat cu o schimbare de climat şi puţină ceaţă. Aceasta ne-a amintit că oraşul, situat în nord-vestul Olandei, este unul dintre cele mai mari şi importante porturi ale lumii (peste 30% din mărfurile transportate pe mare, încărcate şi descărcate în ţările europene, trec prin porturile olandeze). Aerul său modern, de aglomerare urbană, este un pic atipic localităţilor străbătute; intensa activitate portuară este una dintre cauze, cealaltă este reprezentată de activităţile comerciale pe care Olanda le derulează de aici cu Germania şi în special cu zona industrială Ruhr, prin intermediul râului Rin.

Drumul de întoarcere către capitala olandeză a trecut prin medievalul Arnhem, cândva membru al Ligii Hanseatice, şi prin Utrecht. Utrechtul este un oraş renumit şi doar pentru a sa Universitate (1636), cât şi pentru Conservator (1947); tot aici se află din anul 1843 Arhivele Statului. În cele două mici popasuri, făcute aici, am fost impresionat de o piaţă realizată într-o zonă cu vestigii medievale (ce avea un pronunţat iz arhaic, foarte apreciat mai ales de către turişti), şi de un depozit-magazin – adăpostit de o fostă moară de vânt – care comercializa un număr impresionant de sortimente de bere olandeză (îmbuteliată în forme dintre cele mai diverse).

Am revenit în Amsterdam la lăsarea serii. Eram uşor obosiţi, dar fericiţi, iar în ce mă privea eram de-a dreptul entuziasmat: îmi fusese acordată o adevărată lecţie de turism. Lecţia olandeză, în care turistului i se oferă ceea ce doreşte şi încă ceva pe deasupra, “din partea casei”, pentru care evident tot turistul plăteşte. Dar plăteşte cu plăcerea realizării visului său de vacanţă, sau de weekend, ori de o zi, dar toate minunate, şi de care nu va uita curând.

miercuri, 22 februarie 2012

Lecţia olandeză


Şansa turistului român a stat până în ultimul deceniu al secolului XX în curăţenia şi cuminţenia “dosarului de cadre ori personal”, lecţia de geografie sau literatură, teleenciclopedia ori teleglob, cinematograf şi poate alte “ferestre” ale imaginaţiei. Da, cel mai adesea, după cum îşi amintesc de bună seamă cei trecuţi de 20 şi ceva de ani, se călătorea cu gândul. Lecturi multe, cu şansă un documentar sau un film artistic descriptiv - prin ochiul de sticlă al camerei de filmat - ş’apoi şansa vederilor, revistelor sau albumelor completau lista locurilor pe care nu puteai să le atingi cu talpa şi palma, dar la care cutezai totuşi să visezi.
Reamintesc toate acestea mai ales pentru cei care categoric afirmă că nu s-a schimbat nimic, ca şi pentru cei care au avut în ultimii ani şansa călătoriei. Despre o astfel de şansă vreau să vă povestesc în cele ce urmează.
Am fost obişnuit de bunii dascăli, pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului, să am perspectivă şi mai ales să mă documentez înainte de plecarea la orice fel de drum. Documentarea, pentru cele ce vi le voi descrie, a început printr-o vizionare aleatoare a unei pelicule cinematografice, veselă şi trăznită, care într-un fel mi-a marcat tinereţea. Filmul se numea “Dacă e marţi, e Belgia” şi descria peripeţiile unui grup de turişti ce participau la o excursie prin Benelux. Inspirat de scenariu acela am urmat mai apoi cursurile şcolii de ghizi, după care mi-am dorit să lucrez în turism şi să văd vreo dată…Olanda. Şansa a făcut ca toate acestea să se întâmple – abia prin 1994, iar într-o variantă prelucrată să vi le destăinuiesc.
Înainte de călătoria mea, ştiam despre Olanda doar că avea: mori de vânt, brânzeturi renumite, saboţi de lemn şi …cam atât. Nu pot să spun, la nivel de simbol, că aş cunoaşte cu mult mai mult acum. Cu siguranţă însă am avut posibilitatea să privesc câteva lucruri care mi-au impresionat mai mult decât retina. Dar să le luăm pe rând.

 Primul care m-a încântat a fost Aeroportul Schiphol, cel ce deserveşte Amsterdamul, ca mărime (cred că era cel mai mare dintre cele văzute de mine până atunci), organizare, curăţenie şi funcţionalitate. A urmat amabilitatea bătrânului şofer, de pe maşina de navetă aeroport – oraş, a KLM-ului (liniile aeriene olandeze). La fel de plăcută a fost primirea din micuţul hotel în care am locuit. Ar trebui să adaug uimirea de a doua zi, când am constatat că în staţiile de tramvai exista un orar. Succesiunea tramvaielor era respectat mai ceva ca în transportul feroviar din ştim noi care ţară. Însă adevărata lecţie aveam s-o primesc legat de ceea ce-mi era mai drag, turismul şi agrementul.

 După ce am bătut în lung şi larg capitala olandeză, mai mult perpedes, am avut în faţă – ca în mai toate momentele importante ale vieţii – două posibilităţi, legate de programul celei de-a doua zile petrecute în ţara lalelelor (şi despre existenţa lor ştiam câte ceva înainte de a ajunge aici; mai ales datorită unui inedit eveniment petrecut un timp în fiecare primăvară la Piteşti !).


Una era marea şansă a vizei de Benelux care mi-ar fi permis o vizită, ce-i drept scurtă şi cu trenul, în Belgia. Cea de-a doua îmi oferea posibilitatea efectuării unei excursii de o zi, un mic mare tur, în cele mai importante oraşe ale Olandei. Am ales – spre norocul meu - lecţia de flamandă (olandeză), amânând pentru o altă dată (care nu a sosit încă) pe cea de valonă (franceză).
Nu vă voi povesti întreg itinerarul, ci observaţiile legate de serviciile turistice ce ne-au fost prestate. Asta pentru că tot ceea ce a urmat, din momentul luării deciziei, poate fi considerat drept o lecţie de organizare a unui produs turistic.
Am descoperit excursia, despre care vă povesteam, într-un mic ghid aflat în recepţia hotelului la care eram găzduiţi. Nu mică ne-a fost mirarea să aflăm că de rezervarea locurilor se va ocupa, contra unei taxe ce reprezenta un sfert din costul excursiei, chiar recepţionera micului nostru hotel. Am plătit şi ni s-a făcut o rezervare telefonică, în urma căreia am aflat că a doua zi, dimineaţa, aveam să fim preluaţi – după micul dejun –direct de la hotelul nostru. Aşa au şi stat lucrurile.


A doua zi, la ora micului dejun o reprezentantă a agenţiei de turism a sosit la noi, ne-a îmbarcat într-un autocar şi sub pretextul unui mic tur de oraş, a cules şi de la alte hoteluri diverşi turişti. După aproximativ un sfert de oră am ajuns la sediul central al touroperatorului olandez, unde am plătit diferenţa de preţ (preţul anunţat minus suma plătită hotelului), constatând că cei care se îmbarcau la sediu plăteau integral (nebeneficiind de micul tur de oraş sau de transportul de la hotel la agenţie).          

marți, 7 februarie 2012

Acasa la Maestru George Enescu


Mulţi ani mi-am dorit să ajung la Liveni, fost Dumeni, actualmente simplu George Enescu. Este locul unde s-a născut şi a copilărit marele nostru muzician – renumit violonist, dirijor şi compozitor. Pentru fiecare dintre noi locul naşterii ar trebui să fie "acasă".Acesta a fost şi mobilul călătoriei mele, să ajung acasă la Maestru George Enescu.
În una dintre mult prea călduroasele veri ale anilor 2000 mă aflam la Dorohoi. Profitând de apropiere cu Livenii Maestrului, am hotărât într-o după amiază să plecăm la drum. În cale ne era însă o altă localitate cunoscută doar din cartea de geografie: Darabani - situat în apropiere de colțul celor trei frontiere, cel mai nordic oraș al României. În mai puţin de o oră ajungem la destinaţia dorită de mine. Orăşelul seamănă izbitor de mult cu Moineştiul copilăriei mele. Casele vechi, de pe partea dreaptă a arterei centrale a Darabanilor, par aidoma celor din vechile poze ale moineştenilor. Centrul pare a fi Strada Mare a oraşului copilăriei mele, de prin anii ’60 ai trecutului secol. Mă simt ca şi cum m-aş fi întors în timp. Dintr-o dată îmi aduc aminte de anii copilăriei şi îmi doresc, de astă dată, să ajung cât mai repede la Liveni, pentru a vedea locurile copilăriei Maestrului.
Întoarcem şi pornim în trombă. Drumul se scurge printre lanuri cu porumb şi cereale, dar ceea ce ne atrage atenţia peste tot sunt macii. Ajungem totuşi în prag de lăsarea a serii la Liveni. Găsim porţile închise, legate chiar. Ne luăm inima în dinţi şi pătrundem în curtea casei memoriale. Noroc că nu fuseseră aciuați aici câini de pază.  Totul este încuiat, iar uliţa pustie. Dăm ocol casei, încercăm să privim prin ferestrele întunecate cu speranţa descoperirii ambianţei copilăriei Maestrului. La un moment dat unul dintre noi, mai curajos, culege din pomii livezii mere şi prune. Le aşează pe scândurile din faţa casei. 
 Supăraţi şi obosiţi, ne aşezăm pe prispa casei privind în afara bătăturii. Rar trece câte cineva pe lângă curtea noastră. Suntem trataţi cu o înţeleasă discreţie; în fond suntem oameni buni. Cineva spală fructele şi le împarte. Scot sâmburele unei prune şi mestecând îmi aduc aminte de o poveste despre copilăria micului Enescu. În loc de a se juca cu copii de vârsta sa Jorjoc (cum îi spunea tatăl său Costache Enescu, probabil într-o moldoveneală a franţuzitului George), îşi făurea câte o scripcă din strujeni şi încerca să imite cântatul la vioară. În fond avea cui semăna căci Conu Costache ştia şi el să cânte la vioară. Atunci când era surprins de ai săi se ascundea sfios după uşă (aceeaşi parşivă uşă care acum nu ne permitea accesul în casa maestrului). Numai promisiunea unei felii de pâine prăjite cu un strat gros de magiun (povidlă – gem de prune făcut în gospodăriile ţărăneşti) îi mai alunga supărarea. Se aşeza atunci la fereastră şi privea la drumul Livenilor, ce şerpuia plin de noroi prin faţa casei şi îşi închipuia că el este acoperit în întregime cu magiun. Acum drumul nu mai este plin de noroi este doar prost întreţinut şi plin de praf.  

Se spune că după ce a devenit celebru, Enescu ar revenit la Liveni pentru aşi vedea satul natal. Nimic nu mai avea măreţia din timpul copilăriei. Via Sofianului era părăginită, doar centura de nuci, peri, zarzări, cireşi şi vişini avea poame ca şi în timpurile trecute. Jorjoc, adult acum, a cuprins totul cu privirea, a tras aerul înmiresmat în piept, a privit cerul, s-a aplecat şi a rupt câteva flori, după care s-a întors cu paşi liniştiţi spre curte, trecând printr-un lan cu grâu plin de maci. Nu se ştie dacă a intrat sau nu în casă, sigur este că nici el nu a rămas peste noapte.
Întunericul începuse a se lăsa; am legat porţile şi ne-am suit îngânduraţi în maşină. Speram ca prajiturelele promise la Dorohoi să ne îndulcească sufletul, producând reparaţia pierdutei întâlniri cu copilăria marelui muzician. Aşa s-a şi întâmplat, iar până seara târziu s-a tot povestit. Seniorii au adus în discuţie şi lecţiile de vioară luate de Jorjoc – după ce conul Costache îi cumpărase de la un negustor din Iaşi o vioară de trei sferturi, cu lăutarul Nicolae Chioru din Dorohoi. Alţii au povestit de ataşamentul pentru urbea natală şi nu în ultimul rând s-a vorbit despre un dezvoltat simţ al umorului pe care Maestru il poseda. După cum povesteau amicii mei se pare că celebra expresie “verba volant, scripca manet”(calambur după un vechi adagiu latin “verba volant, scripta manent” – cuvintele zboară, însă cele scrise rămân) îi aparţine marelui Enescu. Am regăsit o parte dintre cele aflate la Dorohoi şi într-o interesantă lucrare, a lui George Sbârcea, numită Muza veselă – publicată de către Editura Muzicală, la Bucureşti, în 1963. Atunci mi-am dat seama că nu în puţine rânduri facem prea puţin pentru amintirea unor repere ale culturii noastre.


Am fost invitat de curând la Casa de Cultură a studenţilor bucureşteni – aflată în imediata vecinătate a Operei Române. După terminarea întâlnirii am hotărât să revin pe jos spre Universitate. Am ocolit clădirea Operei, am traversat parcul din faţa clădirii şi am ajuns faţă în faţă cu…Maestrul. Obosit şedea într-un fotoliu şi medita. Mi-am reamintit de lucrarea similară de la Tescani, ce veghează ceea ce ar fi trebuit să fie locul odihnei sale veşnice. 


La repezeală mi-a apărut în minte imaginea Vilei George Enescu (Luminiş) - din cartierul Cumpătul, al staţiunii Sinaia. Este locul unde maestrului îi plăcea să se odihnească şi să lucreze. Aici marele muzician român a contribuit la formarea unor tineri muzicieni, deveniţi mai apoi celebrii. A trecut pe aici, trei veri în şir, marele violonist al secolului XX, Yehudi Menuhin. Mai apoi a fost invitat de onoare al festivalului ce poartă numele maestrului. În nenumărate rânduri ilustrul violonist american a recunoscut că George Enescu i-a desăvârşit formaţia sa artistică. 

Zărim Vila Luminiş,  din goana trenului, fie ducându-ne spre Braşov fie trecând spre Sinaia. De fiecare dată silueta sa zveltă îmi readuce în minte figura şi opera marelui muzician.