Nunta la români, ieri şi doar mici aluzii la cea de azi

Am fost - la sfârşitul săptămânii ce s-a încheiat, la o nuntă precum erau descrise cele în poveşti ori ca la cea descrisă de Coşbuchttp://ro.wikisource.org/wiki/Nunta_Zamfirei. Printe discuţile purtate, unele se axau pe cutume, datini sau obiceiuri de nunta, la români.

Rememorând nunţile din vremea copilăriei, a tinereţii sau cele ce mi-au fost descrise, am constatat că la noi românii nunta presupune atât rituri spirituale cât şi tradiţii ce ţin de oameni, relaţiile dintre aceştia şi modul in care se ajută reciproc la un eveniment atât de mare.
Acum, şi nu numai în cazul precizat, spre deosebire de trecutele nunţi nu a existat obiceiul „ploconului” - adus de către vecini în săptămâna premergătoare nunţii, nici „mersul la oale” - când vecinele ajutau la pregătirea mâncării. Totul a fost soluţionat prin serviciile moderne de catering şi restauraţie.

Nunta populară reprezenta un ritual spectaculos, o adevărată sărbătoare pentru întreaga comunitate sătească, un „cuib” al tradiţiilor şi superstiţiilor captivante. Acelaşi lucru poate fi afirmat şi azi, numai că dimensiunile s-au schimbat. Oricum ar sta lucrurile, oricât de mult am fi tributari tradiţiei, suntem nevoiţi a recunoaşte că cel puţin în linile ei generale,  nunta modernă păstrează cele trei etape importante ale Marii Schimbării, necesare pentru buna integrare şi implicare a individului în social: riturile preliminare, care constau în logodnă şi peţit, riturile liminare - care de fapt sunt reprezentate de nunta propriu-zisă şi, într-un final, riturile postliminare - care au rolul de încadrare a tinerei familii în viaţa socială. Aceste rituri sunt la rândul lor alcătuite dintr-o gamă variată şi valoroasă de subrituri, care implică elemente deosebit de importante, precum ţinuta viitorilor miri, comportamentul lor, vârsta lor, superstiţii şi obiceiuri necesare pentru a asigura echilibrul societăţii, mai ales.

În nunta tradiţională aproape pentru fiecare moment al nunţii există strigături pentru: îmbrăcatul miresii sau a mirelui, soacră(să aibă grijă de nora pe care o primeşte în casă), obişnuitul cântec al miresei când pleacă din curtea părintească. Cele mai multe strigături sunt însă adresate naşilor în momentul venirii la casa mirelui sau miresei şi pentru plecarea la cununie. Chiar şi pe drumul dintre case şi biserică sau cununia civilă se fac strigături.

„Plângi mireasă şi suspină,
Că mergi in casă străină,
La soacră de e haină,
Şi te mustră fară vină;
Că soacră-ta nu ţi-i mamă,
Să-ţi bage cuvântu-n samă;
Nici socru-to nu ţi-i tată,
Vei trăi mai supărată.”

***
„Unde-am fost, unde-am ublat,
Şapte prăjituri ne-o dat,
Şapte prăjituri şi-o bere
Şi-o mireasă pe plăcere.”

În general femeile sunt cele care mai practică rituri magice, astfel in ceea ce priveşte nunta, riturile femeilor incep de la împodobirea miresei, până la plecarea miresei din curtea părintească.
Sosiţi de la cununie, mirii şi naşii ocolesc de trei ori masa cu bunătăti din casa unde se stabilesc, apoi gustă din bucate cu o singura lingură din acelaşi blid „ca să tragă unul la altul, să fie înţelesu intre ei să fie tot una, nu unul să umble intr-o parte şi unu-ntr-alta”. Apoi o femeie aşează un scaun in mijlocul odăii(sau curţii), pe el şede mireasa, care ia in braţe un băieţel. Dupa ce il sărută, mireasa ii dă colacul atârnat de brâu, gest care prefigurează fertilitatea. 

Căci altfel unde ar mai fi rostul însoţirii şi cum ar mai fi scris George Coşbuc acea minunată strofa de final în Nunta Zamfirei:
"...Cât mac e prin livezi,
Atâția ani la miri urez!
Și-un prinț la anul! blând și mic,
Să crească mare și voinic,
Iar noi să mai jucăm un pic 
Și la botez!" 

Fetele precum florile...

Braşovul nu-i fruncea(cum spun unii alţii) dar sigur este inima ori aproape centrul ţării şi în plus deţine un lucru important pentru întreaga suflare românească: comunitatea din Şcheii Braşovului.

Această comunitate s-a sprijinit dintotdeauna pe Biserica Sfântul Nicolae 

şi pe Prima şcoală românească( ce păstrează urmele paşilor Diaconului Coresi şi pe cei ai învăţătorului Anton Pann - Finul Pepelei cel isteţ ca un proverb), ambele aflate în inima Şcheilor.

Poate că nu mi-aş fi amintit de toate acestea dacă acum în Şchei minunatele zile ale Săptămînii luminate nu ar fi continuat cu un obicei pe cât de inedit pe atât de romantic. Este vorba de ceea ce s-a petrecut luni - a doua zi de Paşte, anume Stropitul fetelor din Şchei, în Lunea Luminată.

 

Fetele sunt "udate" cu parfum de către băieţi pentru a fi frumoase precum florile. Iar ei grădinarii, asemenea cu o zicere din oraţia de nuntă, planuiesc pe care dintre ele să o ducă în gradina casei lor... Ce poate fi mai romantic şi mai păstrător în orice început de primăvară, ciclu, viaţă?!? 

Obiceiul este prezent în mai toată Transilvania, de altfel, dar aici marchează şi începutul unei sărbători ce este insuficient valorificată a grupării Junilor Braşovului, care va avea maximul de intensitate în prima duminică de după Paşte, cea numită Duminica Tomei.

A trecut şi echinocţiul ăsta...

Au fost, pe rând, Marţişorul, Babele şi Moşi, "zăpada mieilor", iar mai apoi am păşit în anotimpul primăverii deşi luna martie s-a dovedit a fi destul de capricioasă, însă ne-a oferit - ca'n fiecare an, echinocţiului de primavara. El este cel ce marchează începutul primăverii astronomice producându-se în jurul datei de 20 martie.

Şi deja ne-am trezit precum poetul ori menestrelul fredonând:

 

Călător în timp, cu ocazia peregrinărilor – de-a lungul sau de-a latul ţării, ori continentului european – sau pur şi simplu în faţa ecranelor tuburilor catodice(computer ori televizor) sau a celor moderne, am constatat dorinţa fiecăruia dintre noi de a ştii şi cunoaşte cât mai mult - despre anumite zone, civilizaţii - sau pur şi simplu despre oamenii pe care-i întâlnim. 

Această dorinţă porneşte, în bună parte, dintr-o anume curiozitate care pune stăpânire pe oricine joacă, sub o formă sau alta, rolul pionierului, descoperitorului, căutătorului. Face parte această trăire mai ales din bagajul celor care iubesc călătoria şi dorul de ducă. Călătorii, turiştii, sunt cei care pornesc de fiecare dată animaţi, cel puţin în subconştient, de astfel de chemări.
De ce oare? 

Pentru că, sub o formă sau alta, ei riscă (să afle lucruri noi, să descopere - şi mai bune, şi mai rele, căci pe planetă avem de toate - să constate că visul lor se poate ori nu transforma în realitate, şi câte şi mai câte…) şi apoi pentru că, în majoritatea cazurilor, sunt uşor nostalgici şi trişti trebuind să plece - pentru a se reântoarce sau pentru a se redirija spre locul unde vor face următoarea escală – dar inevitabil lăsând acolo ceva din sufletul, inima dar mai ales din timpul lor, fizic sau material.
Nu cred că este foarte importantă conştientizarea acestei stări de spirit din partea călătorului, numit modern turist, ci mai mult din partea acelora care pot face din asigurarea serviciilor şi prestaţiilor turistice posibilităţi de împlinire a visurilor de vacanţă dar şi profitabile afaceri. Afirm aceasta după ce am developat, în urma participării la evenimente similare, filmul unor activităţi valorificate diferit. 

Dar să analizăm împreună!
Mă aflam, la sfârşitul iernii şi în preajma începutului primăverii, în partea sud-vestică a Germaniei, în oraşul Karlsruhe, într-o frumoasă şi însorită dimineaţă de sâmbătă; oraşul se trezise doar de câteva ore, centrele comerciale, magazinele mai mari sau mai mici profitau de vremea frumoasă şi se revărsau pe spaţiul pietonal până în aproierea bordurilor.

 

 

Atmosfera generală era aceea a unei zile liniştite, care în afara stării de bună dispoziţie dată de weekend nu prevestea nimic. Apoi numărul celor care populau zona centrală şi uliţele comerciale a început să crească şi dintr-o dată zumzetul cotidian a fost spart de sunete vesele şi clinchete de clopote ori zurgălăi, în egală măsură de melodii de fanfară şi sunete ritmate ale unei orchestre axate pe percuţie.
Pe dată atenţia asistenţei a fost polarizată de aceste grupuri ale: “vestitorilor primăverii”(foarte verzi şi oferind, asemeni partidului ecologist din Germania-verzii, produse ecologice, dintre cele mai diverse, dar toate fabricate în gospodăriile ţărăneşti) sosiţi dinspre Baden Baden, a minunatului alai al primăverii - oferit de membrii unei colectivităţi germane - sosite tocmai din Elveţia(deosebit costumaţi şi parfumaţi cu aerul de epocă medievală, pe care-l împrăştiau şi împărtăşeau către publicul larg) şi de minunata formaţie de toboşari localnici(ceva asemănător, dar totuşi altfel, decât “dubaşii” de pe la noi) – interesant şi futurist dotaţi, exersaţi, instruiţi, disciplinaţi şi ritmaţi.
Manifestările au durat până după prânz, când primii s-au îmbarcat în autocarul lor – nu înainte de a fi făcut un tur de onoare şi adio în zona centrală – eveţienii.

 

 

Apoi s-au retras către staţiile “trenului electric”(ceva în genul fostului tramvai de la Arad, care făcea legătura cu zona rurală limitrofă) - ce-i ducea spre localităţile aflate către Baden-Baden - misterioşii şi şugubeţii omuleţi verzi, însoţiţi de nu mai puţin verzile lor perechi. Ultimii de astă dată, s-au împrăştiat în tot oraşul - însoţiţi de sunetul instrumentelor lor de percuţie – toboşarii urbei, spre a se refrişa, schimba şi în cele din urmă pentru a staţiona în vreuna din berăriile oraşului unde sarbătoarea primăverii urma să fie udată din belşug cu bere.
Una peste alta, în spatele parăzii şi manifestărilor de bucurie, sărbătoarea a atras multă lume din afara oraşului(dintre care o bună parte au avut nevoie de servicii turistice), încasările comercianţilor au crescut, au fost promovate şi lansate produse noi, s-au lichidat stocuri de produse, oamenii au fost fericiţi şi s-au pregătit pentru o nouă săptămână de muncă. Nu voi strica poezia acestei descrieri prin calcule seci, nemţeşti, asupra încasărilor, respectiv profiturilor – de moment sau viitor – realizate, dar pot să vă asigur că acestea există şi sunt realizate cu orice ocazie în care viaţa marchează un nou eveniment, în majoritatea cazurilor pornit din tradiţie dau datină. 

Astea toate se petrec acolo la ei, la noi este un pic altfel.

 

 

Aici a fost Paştele, iar acum ploaia şi vântul primăvăratec mi-au scuturat de flori pomii, ceea ce mi-a adus aminte de trecerea vremii şi fostele...călătorii.

Dupa Joia Mare...

Astazi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necajite si mânjite,
Zece oua înroşite.

Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce va este, fratioare,
- Ce va doare?
Nu va ninge, nu va ploua,
Stati gatite-n haina noua,
Parca, Dumnezeu ma ierte,
N-ati fi oua…

- Suntem fierte!
Zise-un ou rotund si frez
Lânga pasca cu orez

Si schimbandu-si brusc alura,
Toate-au inceput cu gura:

"- Pan' la urma tot nu scap"

"- Ne gateste de parada"

"- Ne ciocneste cap in cap
Si ne zvarle coaja-n strada"

"- Ce rusine! Ce dezastru!
Preferam sa fiu omlet"

"- Eu, de m-ar fi dat la closca,
As fi scos un pui albastru"

"- Si eu unul violet"

"- Eu mai bine-ar fi sa tac
Asa galben sunt, ca-mi vine
Sa-mi inchipui ca pe mine
M-a ouat un cozonac!“

La Pasti - George Toparceanu (acasa la Toparceanu)

In lumea ortodoxa ieri, de Joia Mare, s-au inrosit ouale.

Aproape in toate casele ouale se spala cu detergent, se clatesc, se lasa la uscat, apoi se fierb in vopsea. Exista insa si locuri unde ouale se vopsesc cu coji de ceapa, cu sunatoare (pojarnita), cu coaja de crin rosu sau cu flori de tei; luciul li se da stergandu-le, dupa ce s-au fiert, cu slanina sau cu untura.

Pe langa oua rosii, romanii contemporani mai vopsesc ouale in galben, verde, albastru – acestea vestesc bucuria primaverii. Unele gospodine pun pe ou o frunza, apoi il leaga intr-un ciorap subtire si asa il fierb, ca sa iasa "cu model".

 
Legende referitoare la inrosirea oualor

Maria Magdalena intalnindu-se cu jidanii(semiti originari din Palestina), le-a spus ca Hristos a inviat! Iar ei au raspuns ca atunci va invia Hristos, cand se vor inrosi ouale din cosul ei. Si pe data, ouale s-au facut rosii. Se mai spune ca, dupa Inviere, jidanii au aruncat cu pietre in Maria Magdalena. Iar pietrele se prefaceau in oua rosii.

Alta legenda spune ca, sub crucea pe care a fost rastignit Hristos, a pus un cos cu oua si ele s-au inrosit de la sangele ce cadea din ranile Domnului.

Exista si alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atat de raspandit pe teritoriul romanesc, asa cum era si in trecut, ceea ce l-a facut pe un calator turc din secolul al XVIII-lea sa numeasca Pastele sarbatoarea de oua rosii a ghiaurilor (crestini) valahi.