Dupa Joia Mare...

Astazi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necajite si mânjite,
Zece oua înroşite.

Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce va este, fratioare,
- Ce va doare?
Nu va ninge, nu va ploua,
Stati gatite-n haina noua,
Parca, Dumnezeu ma ierte,
N-ati fi oua…

- Suntem fierte!
Zise-un ou rotund si frez
Lânga pasca cu orez

Si schimbandu-si brusc alura,
Toate-au inceput cu gura:

"- Pan' la urma tot nu scap"

"- Ne gateste de parada"

"- Ne ciocneste cap in cap
Si ne zvarle coaja-n strada"

"- Ce rusine! Ce dezastru!
Preferam sa fiu omlet"

"- Eu, de m-ar fi dat la closca,
As fi scos un pui albastru"

"- Si eu unul violet"

"- Eu mai bine-ar fi sa tac
Asa galben sunt, ca-mi vine
Sa-mi inchipui ca pe mine
M-a ouat un cozonac!“

La Pasti - George Toparceanu (acasa la Toparceanu)

In lumea ortodoxa ieri, de Joia Mare, s-au inrosit ouale.

Aproape in toate casele ouale se spala cu detergent, se clatesc, se lasa la uscat, apoi se fierb in vopsea. Exista insa si locuri unde ouale se vopsesc cu coji de ceapa, cu sunatoare (pojarnita), cu coaja de crin rosu sau cu flori de tei; luciul li se da stergandu-le, dupa ce s-au fiert, cu slanina sau cu untura.

Pe langa oua rosii, romanii contemporani mai vopsesc ouale in galben, verde, albastru – acestea vestesc bucuria primaverii. Unele gospodine pun pe ou o frunza, apoi il leaga intr-un ciorap subtire si asa il fierb, ca sa iasa "cu model".

 
Legende referitoare la inrosirea oualor

Maria Magdalena intalnindu-se cu jidanii(semiti originari din Palestina), le-a spus ca Hristos a inviat! Iar ei au raspuns ca atunci va invia Hristos, cand se vor inrosi ouale din cosul ei. Si pe data, ouale s-au facut rosii. Se mai spune ca, dupa Inviere, jidanii au aruncat cu pietre in Maria Magdalena. Iar pietrele se prefaceau in oua rosii.

Alta legenda spune ca, sub crucea pe care a fost rastignit Hristos, a pus un cos cu oua si ele s-au inrosit de la sangele ce cadea din ranile Domnului.

Exista si alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atat de raspandit pe teritoriul romanesc, asa cum era si in trecut, ceea ce l-a facut pe un calator turc din secolul al XVIII-lea sa numeasca Pastele sarbatoarea de oua rosii a ghiaurilor (crestini) valahi.

Am întâlnit un sătuc polonez, lângă...Istanbul

    La 30 de kilometri distanţă de centrul istoric al Istanbulului se află Polonezköy sau Adampol, un mic sătuc situat în partea asiatică a oraşului, districtul Beykoz. Polonezköy a fost fondat de către colonişti polonezi, în anul 1842.

    Cum a apărut acest mic sat polonez în apropierea celei de-a cincea metropole? Este bine de ştiut că relaţiile polonezo-turce au fost bune încă din secolul al 18-lea, Imperiul Otoman a fost singura putere majoră din lume, care nu a recunoscut niciodată desfiinţarea şi împărţirea Poloniei - între Austria, Rusia şi Prusia, în timp ce (Istanbulul) a rămas singura capitală în lume, care a menţinut "ambasadorul polonez", până la sfârşitul Primului Război Mondial şi, ulterior, până la recrearea Poloniei.

   Polonezköy(Adampol) - satul polonez, a fost fondat în 1842 de Adam Czartoryski - şeful unui partid al exilaţilor polonezi după înfrângerea insurecţiei împotriva Rusiei, de aici Adam-koj(Adamköy) - care înseamnă "Satul lui Adam"(după fondatorul său). Adam Czartoryski a vrut să creeze aici un centru de emigrare secund(primul a fost la Paris).

  Adam Czartoryski a trimis pe reprezentantul său, Michał Czajkowski, în Turcia. Michał Czajkowski, după convertirea la Islam în 1850, a devenit cunoscut sub numele de Mehmet Sadyk Pasza(Mehmet Sadik Paşa). Acesta a cumpărat o zonă de pădure, care cuprinde azi Adampol de la un ordin de misionari Lăzărişti.
     La început, satul a fost locuit de 12 de oameni(proveniţi din Varşovia, Zamosc, Plock şi Kalisz), mai apoi s-a ajuns la 220 locuitori. De a lungul timpului, Adampol s-a dezvoltat şi a fost inundat de o mulţime de emigranţi ai rebeliunii din noiembrie 1830, apoi în timpul Războiului Crimeei - în 1853, şi mai apoi de fugari din Siberia. 

  Primii locuitori se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor şi silvicultură. După independenţa Poloniei în 1918, mulţi dintre locuitori s-au întors în Polonia. Înainte de al doilea război mondial, primii turişti au început deja să sosească în sat. Locuitorii rămaşi în Adampol(Polonezköy) au luat cetăţenia turcă în 1938.

     O dată cu trecerea timpului la Polonezköy(Adampol) au sosit în vizită celebrităţi precum ar fi: Franz Liszt(1847), scriitor francez Flaubert Gustave(1850), scriitor ceh Droz Karel(1904), primul preşedinte al Republicii Turcia lui Mustafa Kemal Atatürk(1937), Papa Ioan al XXIII-lea(în 1941, unii copii au primit confirmarea de la el în timpul vizitei sale) şi primul diplomat polonez după al doilea război mondial, Adam Rapacki, mai apoi ministru al Afacerilor Externe, însoţit de demnitari turci(1961).     În 1985, satul a fost vizitat de către preşedintele Turciei Kenan Evren, şi în 1994 de Lech Wałęsa. Următorul preşedinte al Poloniei, Aleksander Kwaśniewski, a venit de două ori  la Adampol(în 1996 şi 2000), unde a vizitat Casa Memorială a Zofiei Ryży. Anul acesta Adampol va sărbători cea de-a 170-a aniversarea a fondării sale.

  Mulţi cetăţeni polonezi(descendenţi ai fondatorilor Adampol-ului) vin în Turcia pentru a vizita locul de provenienţă al părinţilor lor. În prezent, există aproximativ 1.000 de persoane în Adampol, iar în jur de 40 dintre ei vorbesc fluent limba polonă. Există un festival în Adampol (Polonezköy), în fiecare vară, care doreşte menţinerea şi îmbunătăţirea relaţiei culturale dintre Adampol şi Polonia. Locuitorii invită frecvent formaţii populare din Polonia să vină la Adampol.    Dintre turcii celebri, cu origine poloneză, pot fi amintiţi poetul şi dramaturgul Nazim Hikmet, ca şi soprana cantăreaţă de opera Leyla Gencer.
    Am vizitat sătucul polonez de la Adampol, în primăvara anului trecut, la invitaţia Camerei de Comerţ a Istanbulului. Am fost impresionat de preocuparea pentru perpetuarea tradiţiilor poloneze, de felul în care locuitorii s-au integrat ţării şi locului, de preocuparea de a valorifica prin turism toate acestea. Dintre obiectivele satului am avut şansa să vedem Casa Zofia Rysy, Biserica Notre-Dame de Czestochowa, cimitirul şi alte pensiuni ce oferă prestaţii turistice.

   Vizita acestui micuţ sătuc polonez - din apropierea Istanbulului, reprobează dragostea polonezilor pentru tradiţii, limbă şi istorie.

    

Pornind de la o reluare a emisiunii "Sărbătoare la zi mare" TVR 3

Am revazut, aproape de doua ori, duminica-după amiază si luni-foarte de dimineaţă, emisiunea Studioul teritorial Iaşi "Intrecerea fanfarelor de la Cozmeşti(Iaşi) şi Valea Mare-Ivăneşti(Vaslui)". Nu voi comenta ci vă voi lăsa posibilitatea să-i ascultaţi. Mai întâi pe cei de la Valea Mare-Ivăneşti(Vaslui).

Iar acum pe cei din Cozmeşti(Iaşi).

Motivul dublei mele "telemanii" a fost un text mai vechi scris in 2007 pe care vi-l reproduc în continuare: 

"Ceea ce urmează să vă istorisesc are drept început şansa de a mă afla în inima “Marelui Bucureşti”(sâc, ce noi nu avem Micul Paris?!?), în Franţa cu ceva ani în urmă, către sfârşitul lunii iunie(1994). La noi luna lui Cireşar te făcea uşor visător la vremurile copilăriei(şi puţini sunt cei de generaţia mea şi chiar după, care să nu-şi amintească în acest sezon de scrierile lui Constantin Chiriţă), în plus eram însoţit - pentru prima oară - de cel mai drag dintre “cireşari” care pe deasupra era înscris şi pe paşaportul meu; dar asta e altă poveste. În condiţiile descrise băteam malurile şi apele Senei. Era 21 iunie, solstiţiul de vară, ziua cea mai lungă a anului şi ne consideram norocoşi din multiple motive. Ziua era superbă, trandafiri multicolori înfloriseră în mod special pentru a fi prezenţi la marele “spectacol al trandafirului”(Rose Show) din Bois de Boulogne, iar noi ne plimbam cu vaporaşul pe Sena. Drept urmare nici nu am fost miraţi, atunci când am văzut magnifice covoare de flori atârnând pe podurile pe sub care treceam. Era clar ne aflam în plină serbare.

Nu peste mult timp însă reluându-ne traseul “perpedes apostolorum” am constatat însă că ne aflam în centrul unei veritabile suprapuneri de sărbători. Pe lângă cele prezentate era şi “Sărbătoarea muzicii”- sărbătoare europeană iniţiată de Franţa în anul 1982 – care începând cu 1985, când s-a serbat Anul European al Muzicii, a fost inclusă în calendarul tuturor ţărilor francofone.

Am petrecut superb şi am fost însoţiţi permanent de minunate acorduri muzicale, ale orchestrelor celor mai felurite şi din cele mai puţin aşteptate zone francofone. România era prezentă şi ea printr-un taraf din Clejani(ce avea în timp să devină celebru şi în ţara noastră!).
Peste doar câteva zile(24 iunie) întreaga Franţă avea să fie dominată, din nou, de muzică, focuri de tabără şi focuri de artificii, căci era doar “Fete de St-Jean”(Sărbătoarea sfântului Ion) şi în plus aceste evenimente atrăgeau şi entuziasmau numeroşi turişti, care la rândul lor lăsau, aici cu aceasta ocazie - o dată în plus - o parte din prea plinul sau modestul conţinut al buzunarelor lor. Aşa-i piesa şi cine-i artist o interpretează, că doar tonul face muzica. Şi ce muzică divină scoate zornăitul banilor. Anii au trecut, preocupările mi s-au înmulţit, “cireşarul” preferă alte companii mai potrivite vârstei sale, iar eu mă promenez mai rar prin “Micul Paris” care nu mai este aşa frumos, nici măcar atunci când doarme.

Cu atât mai mare mi-a fost surpriza, cu o zi înainte de “ziua cea mai lungă”a acestui an, plimbându-mă dezamăgit printr-un oraş în care gunoaiele se ridică, cu atât mai greu cu cât te apropii de primărie şi centru, să aud un timid sunet de alămuri. Sperând ca barăm în parcul central al capitalei(numesc aici Cişmigiul) să pot respira un aer uşor răcoros şi mai puţină tristeţe, am păşit cu dezinvoltură spre renumitele-i alei.
Aşteptările nu mi-au fost înşelate întrucât bătrânul parc găzduia în inima sa, în chioşcul fanfarei nici mai mult şi nici mai puţin decât Sărbătoarea Muzicii Ţărăneşti, organizată de Muzeul Ţăranului Român în cooperare cu Institutul Francez, Ministerul Culturii, Radiodifuziunea şi Televiziunea Română.

Protagoniste erau cinci fanfare ţărăneşti din judeţele Botoşani, Iaşi şi Caraş-Severin. Membrii formaţiilor fiind ţărani din: Broscăuţi(sat aflat în apropierea Dorohoiului), Cordăreni(vecini cu locurile natale ale compozitorului George Enescu), Vorona(comună botoşeneană din apropierea hotarului sud-vestic cu sucevenii), respectiv Zece Prăjini(Iaşi) şi Lăpuşnicul Mare(Caraş-Severin).

 Muzica de fanfară în satele româneşti are o vechime de aproximativ un secol. Banatul, Moldova dar şi zonele rurale din preajma arealelor minere, ca şi cele transilvănene sau bucovinene, au preluat obiceiul de a introduce în tarafuri instrumentele de suflat: clarinetele, saxofoanele, fligoarnele, tubele şi helicoanele.
      Noul sunet, susţinut cu precădere de alămuri, au făcut din fanfară preferata sătenilor - la concurenţă cu aşa zisele “orchestre amplificate”- pentru petrecerile populare, dar mai ales pentru situaţiile speciale: nunţi, botezuri, hramuri, hore sau baluri. În plus vibraţia fanfarelor îndeamnă la joc şi voie bună, animă şi cheamă la petrecere.
       Aşa s-au petrecut lucrurile şi în acea duminică în parcul bucureştean. Nu vreau să supăr pe nimeni dar luaţi de măreţia evenimentului, modeşti şi poate temători de o afluenţă prea mare organizatorii au realizat o promoţie de dimensiuni reduse a evenimentului. Şi aşa însă cei care şi-au îndreptat paşii către Cişmigiu au fost mai mulţi decât în alte duminici, iar cei care erau în cunoştinţă de cauză nu erau puţini.
      Parcul era animat ca pe vremea copilăriei, când lumea avea mai puţine elemente perturbatoare în alegerea sa ca loc de relaxare. Efectul multiplicator al evenimentului “Sărbătoarea Muzicii Ţărăneşti” a fost resimţit şi de cei care închiriau bărci şi de terasele umplute până la refuz.

Am fost impresionat de lumina chipurilor celor prezenţi, bucuria din ochii copiilor – care dansau împreună cu părinţii lor, noncomformismul celor care se prindeau în hore, bătute, sârbe sau polci ori polcuţe. Puţinii străini aflaţi la faţa locului ascultau sau pozau, când fanfarele, când dansatorii. Cei din urmă făceau parte în majoritate din rândul ascultătorilor, bună parte însoţitori sau suporteri, care iubeau în egală măsură muzica de fanfară şi jocul. Da, suporteri pentru că fanfarele sunt - pentru comunităţile din care provin – “lucru de fală, nu şagă!”, cum mi-a declarat unul dintre susţinători. Orice cântare a fanfarei intră în istoria satului, este nu numai o ispravă ci şi un moment al măsurării timpului, un reper pentru memorie.

Ieşirea sau plecarea fanfarei la un astfel de eveniment sau în cadrul unui turneu(aşa cum au fost cei din Zece Prăjini în Franţa, Elveţia, Germania, Olanda, Belgia şi Grecia) este subiectul despre care vorbesc, în egală măsură, primarul, preotul, profesorii, directorul căminului cultural precum şi ceilalţi locuitori ai satului – mari şi mici - ca cel puţin despre participarea naţionalei româneşti în finala Cupei Mondiale la fotbal. La fel ca în cazul galeriilor – dar cu mai multă demnitate – fanfarele au început să-şi aibă purtat stindardul de către fani. Nu o să uit curând figura, transfigurată de emoţie, a puştiului(iartă-mă pentru diminutiv bărbate !) care a fluturat drapelul societăţii ”Cântecul Almăjului” aparţinând fanfarei din Lăpuşnicul Mare, care are o vechime de peste cincizeci de ani.

Nu pot încheia fără să aduc în discuţie fanfarele botoşenene care au dus oarecum greul atât în Cişmigiu cât la Hanul lui Manuc. Deşi provin din aceeaşi arie geografică, fiecare a avut “dichisul” ei. În timp ce mica fanfară din Broscăuţi, se află în tranziţia de la taraf la fanfară – susţinută de mezinul Gabriel Istrate la trompetă – vecinii lor, de peste două văi, din Cordăreni au mai multe instrumente de suflat care se sprijină însă tot pe suportul ritmic al “dobei”.

Ultimii în analiză, dar nu şi cei din urmă în această confruntare muzicală, lăutarii din Vorona au venit însoţiţi de un vornic de nuntă şi au probat că sunt o fanfară contemporană, împlinită."

Felicit, ca şi atunci, pe iubitorii de frumos din Televiziunea Română, din orice studiou teritorial, dar mai ales pe cei de la Iaşi.