Turismul montan, din România, încotro?

Am pornit deunăzi din una dintre stațiunile noastre montane spre una dintre cabanele pe care nu o mai văzusem de mai bine de cinci ani.

Pornind spre marcaj am făcut prima constatare exigentă: nu mai sunt indicatoarele de altă dată. Ce-i drept nu mai sunt. 

Intru pe potecă și încerc să mă bucur de frumusețile naturii.

Nu mai sunt la anii copilăriei, însă pentru câteva clipe gandul îmi zboară la Scufița Roșie.  

Nu apuc să mă dumiresc bine că prin apropierea mea trec, salvându-mă, două ateveuri sprintene. Îmi revin, numai după câțiva pași, căci acum mă însoțesc o mână de bicicliști și câțiva automobiliști.

Încerc să-i evit și pe unii, și pe ceilalți și apoi înțeleg ce se întâmplă. Bicicliștii practicau mountain bike, iar în apropiere era un traseu amenajat.

Am reluat poteca și marcajul, bucurându-mă că mai pot circula pe potecile montane - în oarece siguranță, cei care nu se află pe roți.

Relizând că sunt nedrept, m-am întrebat: dar ei bieții automobiliști, să nu se bucure de loc, de frumusețile naturii patriei noastre dragi?!?

Păi, drept este?

Cred că ar fi, dacă pe lângă mașini ar mai fi loc și pentru un pic de iarbă...  

Și iarba, har Domnului, este.

Dacă nu mi-ar fi fost frică - că mi se umple gura de praf, aș fi fost unul dintre cei care ar fi strigat în acele momente: Ura, ura, ura!

Dar așa, mi-am dres glasul și am intrat în cabana-hotel, să comand un ceai, de: eram fără automobil... 

Nostalgia verilor trecute și speranța celei de ăst an

Zilele treceau în goană, una după noaptea celelaltei, şi uşor se prelingea şi ea Crăiasa noastră, rudă dragă (VARA), trecându-ne prin Cireşar (iunie) – cu şi fără Tic şi al său bun părinte, că şi pentru generaţii întregi cititoare, Constantin Chiriţă – mai apoi prin Cuptor (iulie) - pentru a ne prăji epidermele şi a ne încărca baterile pentru ploile reci ce urmau să vină ori pentru crivăţul şi viforul care acum erau departe – şi în cele din urmă făcându-ne cunoştinţă cu demnul şi veşnic darnicul Gustar (august), emanând bunăstare şi miresme vegetale, dulci şi îmbietoare, încărcat de fructe, poame şi legume, sucuri şi nectare, parcă anume făcute spre a potoli nevoia de vitamine ori teribila sete a verii.

 

Odată cu gustatul acestor minunăţii şi explozive bucurii organoleptice, alunecam – asemenea lui Făt Frumos din eterna poveste a “tinereţii fără bătrâneţe” – pe panta melancoliei şi a planurilor pentru vacanţa care va veni.

Tristeţea noastră era însoţită de ierburile arse şi tocite, de pantofii şi sandalele de vară uzate de atâta zbânţuit şi alergat, de rucsacurile şi valizele pline de lucrurile de vară care trebuiau spălate, curăţate şi puse la locul lor până la anul.
Cum începeau a se îngălbeni a frunzelor piele și pornea căderea primelor rânduri de clorofilă, de cum se trecerea harbuzul(fie al bostan sau pepene galben ori roşu), ne luau, ne cuprindeau - parcă şi astăzi încă, grijile şcolii sau facultăţii ce se apropia - cu noul an ori vreo restanţă – ori grijile serviciului sau cele ale vreunei afaceri ce urmează a fi perfectate, pentru ca şi la anul să putem întâmpina - aşa cum se cuvine, venirea de pe meleaguri vestice a rudei noastre vesele şi fără vârstă precizată.

Intrarea în nemurire

Mai erau unsprezece ani până la intrarea în secolul două zeci atunci când El, poetul nepereche a plecat pentru a intra în nemurire. Acum la doisprezece ani și un alt secol - cel următor, o mână de români din țara întreagă veniți, câțiva români viețuitori în Ucraina și alții sosiți din Moldova, s-au reunit în curtea casei lui Aron Pumnul.

I-au călcat pe urme profesorului transilvan și adolescentului bucovinean, au cătat spre cerdac, apoi spre bolta de vie, au adus flori și apoi adusu și au aminte de tot cea fost înainte de a debutului poezie.

Era 15 iunie și toți veniții au hotărât a merge spre locul de odihnă veșnică al dascălului care pornise a Luceafărului ascensiune. Până acolo copii Bucovinei de Nord au fost mândri să ne prezinte al lor omagiu nu departe de fostul centru cultural român din inima Cernăuțiului.

Odată ajunși în Cimitirul Horecea, am fost martorii pomenirii dascălului și a celui care intra în literatură prin rândurile scrise la a sa dispariție. Apoi odată cu lăsarea serii am plecat spre locul de înnoptare, pășind pe aleea pe care se purtaseră și pașii Lui, spre eternitate și nemurire.