La Baden-Baden, unde iubirea nu piere...

Motto: ”Iubirea! Este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului ca să urce până la el.” – Michelangelo

      Am crezut - încă din copilărie - că unul dintre marile daruri cu care ne-a înzestrat Creatorul este puterea de a imagina, împletită cu cea a dorinţei. Afirm aceasta bazându-mă doar pe faptul că uneori este destul să-ne dorim cu ardoare lucruri importante, pentru ca mai apoi să le şi putem realiza.

Există totuşi momente în care, aparent, realitatea imediată nu ţine cont de dorinţele noastre - mai noi sau mai vechi – de ceea ce ne trebuie, dar nici măcar atinge nu putem. Peste toate acestea însă „legea compensaţiei” acţionează, iar „conservarea energiilor în natură” este la ea acasă peste tot dar mai ales acolo unde muritorii o iau în calcul mai puţin.

N’aş fi făcut o astfel de destăinuire dacă în timpul peregrinărilor mele, de la începutul acestui an, viaţa n’ar fi probat încă odată aceste axiome. Mă aflam împreună cu un grup eterogen de români într-un stagiu de informare şi formare universitară la universităţi din Germania şi Franţa. Am avut atunci posibilitatea de a fi cunoscut multe persoane interesante, să-mi schimb prejudecăţi, să întâlnesc originari din România care să vorbească frumos despre ţara de unde au plecat, să pot constata că sunt locuri unde românii se înţeleg cât de cât şi mai presus de toate să întâlnesc un  OM deosebit în persoana preotului Radu Mironovici. O bună parte dintre aceste întâmplări s-au petrecut cu mult după lăsatul întunericului la Baden-Baden, întruna din ultimele zile ale lui februarie 2000.     

Ne întorceam după o călătorie contra cronometru de la Strasbourg. Ziua fusese ca la început de primăvară, în perioada „babelor” la noi, deşi era cu mai bine de două săptămâni în avans. Eram muraţi de ploaie călcând pe urmele lui Mozart (care a concertat – în câteva rânduri - aici, la venirea la tron a lui Louis XV !), cunoscusem un mare centru universitar căutând paşii unei la fel de renumite personalităţi Goethe (celebru student al Universităţii din Strasbourg), “bătusem” cu piciorul Mica Franţă, ne fotografiasem în faţa Consiliului Europei, admirasem berzele şi brazdele de ghiocei şi flori de primăvară din meşteşugitele spaţii verzi de doar câţiva metri pătraţi ale minunatelor reşedinţe centrale, ce mai aveam sufletele pline, eram entuziasmaţi, obosiţi şi meditativi.

Drumul nostru, de la Strasbourg către Heidelberg trecea prin poarta Baden-Badenului. Aşa s-a făcut că în prag de seară am oprit uşor confuzi la centru de informaţii turistice, o construcţie cu o linie arhitecturală care te ducea neapărat la ideea de cazino(şi nu e nimic neconcordant aici aflându-se poate cel mai frumos cazinou din lume).

Mobilul deturnării, târzii şi cu riscul pierderii cinei, fusese vizitarea capelei ortodoxe româneşti, aşa că cu uşoară emoţie am cerut detalii despre aceasta. Am fost deosebit de plăcut impresionaţi - cel puţin de tonalitatea vocii ca şi de căldura ei - atunci când ne-au fost oferite, dintr-o răsuflare am putea spune, informaţiile legate de aşezarea acesteia şi a modului în care putem să ajungem pe cel mai scurt drum  la Capela Sturza. Un amănunt nu lipsit de importanţă, dat fiind orele de după lăsare soarelui, a fost acela că preotul locuieşte în apropiere şi puteam să-l deranjăm. Aşa am şi procedat odată ajunşi la Capela Ortodoxă Română “Mihail Sturza”. 

După identificarea colinei pe care se află amplasata capela, am străbătut aleile unui veritabil parc dendrologic până în apropierea siluetei svelte şi întunecate a capelei. În apropiere o casă cu etaj, aflată în penumbră, trimitea lumina unei ferestre ca pe o licărire a speranţei. Mi-am luat inima în dinţi, m-am apropiat de intrarea casei unde singura şansă a materializării dorinţei noastre îmbrăcase forma unui masiv buton de sonerie sub care se afla o inscripţie în limba germană.

Cu inima mai mare decât un purice (dar nu cu mult!), m-am apropiat şi am sunat neştiind ce voi răspunde previzibilei interogaţii. Aşteptarea nu a fost lungă ci confirmatoare, dată fiind interogaţia în germană pe care am primit-o în schimbul acţionării soneriei; muţenia mea s-a datorat în primă fază faptului că din prea puţinele cuvinte germane nu puteam să-mi încropesc răspunsul. Pe loc am trăit spaima unui posibil căzut examen. Dar dorinţa de a nu mă întoarce fără cheia capelei a slobozit câteva vorbe într-o românească patetică, a cărei principal motiv era ipotetica unicitate a vizitei noastre la Baden-Baden.

Răspunsul a venit într-un dulce grai cu inflexiuni moldovenesco-bucovinean. Eram salvaţi puteam comunica, însă ora era târzie. Totuşi vocea molcomă, dar gravă, a bărbatului ce răspunsese anunţa că în doar câteva minute vom putea vedea capela.  Uşa casei se deschise în scurt timp şi se ivi un bărbat sobru dar prietenos, cu o rostire caldă, apropiată. Era – după cum poate bănuiţi - preotul Radu Mironovici, superiorul capelei.

Am petrecut împreună mai bine de o oră, aflând cum principele Mihai Sturza – voievod al Moldovei între 1834-1848 – a construit (după planurile arhitecţilor Leo von Klenze şi G. Dollmann) capela între 1863-1866, în urma dispariţiei fulgerătoare a fiului său Mihail la numai 17 ani. Ne-au fost descrise - cu lux de amănunte - pictura, monumentele, iconostasul, Sfânta Masă din altar, odăjdiile lucrate la Agapia şi Văratec (donate de către credincioşi români preotului capelei), povestea cununilor pentru săvârşirea nunţii, a icoanelor, epitafului şi chiar a pieselor de mobilier. A urmat apoi un schimb de informaţii din şi despre ŢARĂ, câte ceva despre fiecare dintre noi, am primit în dar vederi ale capelei, am cumpărat şi aprins lumânări şi fiecare dintre noi a meditat sau s-a rugat pentru ceea ce-l preocupa atunci. Apoi ne-am despărţit nu înainte ca părintele să ne spună că cine a ajuns o dată aici va mai reveni cu siguranţă. Câtă dreptate a avut s-a văzut peste doar câteva zile, când însoţiţi şi de alţi membrii ai grupului care avuseseră altă destinaţie în ziua cu pricina, ne-am reântors. Am văzut atunci cum românii din împrejurimi (mărite proporţional cu starea bună a autostrăzilor şi performanţele tehnice ale autovehiculelor), germani, diverşi turişti aflaţi în vestita staţiune sunt atraşi şi primiţi la Capela Ortodoxă Românească. Ne-a impresionat încă odată delicateţea cu care fiecare era ascultat, cum i se explicita cadrul şi prezenţa capelei în lipsa existenţei unei comunităţi româneşti în localitate. Dar cel mai mult ne-au marcat discuţiile despre România. Nu voi mai insista asupra altor aspecte legate toate (de la starea de curăţenie a capelei şi a împrejurimilor, ghidarea grupurilor de turişti, serviciul religios, buna relaţie cu administraţia oraşului Baden-Baden-proprietarul actual al capelei) de personalitatea acestui om deosebit care ne oferit liniştea sufletului, clipe deosebite, speranţă şi posibilitatea de a spune cu mândrie că suntem români.

Am publicat aceste rânduri în memoria  regretatului Preot RADU MIRONOVICI,  fost Superior al Capelei Sturdza, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, din Baden-Baden, Germania. 
http://www.basilica.ro/ro/documente/mesajul_de_condoleante_al_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_pentru_familia_parintelui_radu_mironovici_2107.html

A trecut şi echinocţiul ăsta...

Au fost, pe rând, Marţişorul, Babele şi Moşi, "zăpada mieilor", iar mai apoi am păşit în anotimpul primăverii deşi luna martie s-a dovedit a fi destul de capricioasă, însă ne-a oferit - ca'n fiecare an, echinocţiului de primavara. El este cel ce marchează începutul primăverii astronomice producându-se în jurul datei de 20 martie.

Şi deja ne-am trezit precum poetul ori menestrelul fredonând:

 

Călător în timp, cu ocazia peregrinărilor – de-a lungul sau de-a latul ţării, ori continentului european – sau pur şi simplu în faţa ecranelor tuburilor catodice(computer ori televizor) sau a celor moderne, am constatat dorinţa fiecăruia dintre noi de a ştii şi cunoaşte cât mai mult - despre anumite zone, civilizaţii - sau pur şi simplu despre oamenii pe care-i întâlnim. 

Această dorinţă porneşte, în bună parte, dintr-o anume curiozitate care pune stăpânire pe oricine joacă, sub o formă sau alta, rolul pionierului, descoperitorului, căutătorului. Face parte această trăire mai ales din bagajul celor care iubesc călătoria şi dorul de ducă. Călătorii, turiştii, sunt cei care pornesc de fiecare dată animaţi, cel puţin în subconştient, de astfel de chemări.
De ce oare? 

Pentru că, sub o formă sau alta, ei riscă (să afle lucruri noi, să descopere - şi mai bune, şi mai rele, căci pe planetă avem de toate - să constate că visul lor se poate ori nu transforma în realitate, şi câte şi mai câte…) şi apoi pentru că, în majoritatea cazurilor, sunt uşor nostalgici şi trişti trebuind să plece - pentru a se reântoarce sau pentru a se redirija spre locul unde vor face următoarea escală – dar inevitabil lăsând acolo ceva din sufletul, inima dar mai ales din timpul lor, fizic sau material.
Nu cred că este foarte importantă conştientizarea acestei stări de spirit din partea călătorului, numit modern turist, ci mai mult din partea acelora care pot face din asigurarea serviciilor şi prestaţiilor turistice posibilităţi de împlinire a visurilor de vacanţă dar şi profitabile afaceri. Afirm aceasta după ce am developat, în urma participării la evenimente similare, filmul unor activităţi valorificate diferit. 

Dar să analizăm împreună!
Mă aflam, la sfârşitul iernii şi în preajma începutului primăverii, în partea sud-vestică a Germaniei, în oraşul Karlsruhe, într-o frumoasă şi însorită dimineaţă de sâmbătă; oraşul se trezise doar de câteva ore, centrele comerciale, magazinele mai mari sau mai mici profitau de vremea frumoasă şi se revărsau pe spaţiul pietonal până în aproierea bordurilor.

 

 

Atmosfera generală era aceea a unei zile liniştite, care în afara stării de bună dispoziţie dată de weekend nu prevestea nimic. Apoi numărul celor care populau zona centrală şi uliţele comerciale a început să crească şi dintr-o dată zumzetul cotidian a fost spart de sunete vesele şi clinchete de clopote ori zurgălăi, în egală măsură de melodii de fanfară şi sunete ritmate ale unei orchestre axate pe percuţie.
Pe dată atenţia asistenţei a fost polarizată de aceste grupuri ale: “vestitorilor primăverii”(foarte verzi şi oferind, asemeni partidului ecologist din Germania-verzii, produse ecologice, dintre cele mai diverse, dar toate fabricate în gospodăriile ţărăneşti) sosiţi dinspre Baden Baden, a minunatului alai al primăverii - oferit de membrii unei colectivităţi germane - sosite tocmai din Elveţia(deosebit costumaţi şi parfumaţi cu aerul de epocă medievală, pe care-l împrăştiau şi împărtăşeau către publicul larg) şi de minunata formaţie de toboşari localnici(ceva asemănător, dar totuşi altfel, decât “dubaşii” de pe la noi) – interesant şi futurist dotaţi, exersaţi, instruiţi, disciplinaţi şi ritmaţi.
Manifestările au durat până după prânz, când primii s-au îmbarcat în autocarul lor – nu înainte de a fi făcut un tur de onoare şi adio în zona centrală – eveţienii.

 

 

Apoi s-au retras către staţiile “trenului electric”(ceva în genul fostului tramvai de la Arad, care făcea legătura cu zona rurală limitrofă) - ce-i ducea spre localităţile aflate către Baden-Baden - misterioşii şi şugubeţii omuleţi verzi, însoţiţi de nu mai puţin verzile lor perechi. Ultimii de astă dată, s-au împrăştiat în tot oraşul - însoţiţi de sunetul instrumentelor lor de percuţie – toboşarii urbei, spre a se refrişa, schimba şi în cele din urmă pentru a staţiona în vreuna din berăriile oraşului unde sarbătoarea primăverii urma să fie udată din belşug cu bere.
Una peste alta, în spatele parăzii şi manifestărilor de bucurie, sărbătoarea a atras multă lume din afara oraşului(dintre care o bună parte au avut nevoie de servicii turistice), încasările comercianţilor au crescut, au fost promovate şi lansate produse noi, s-au lichidat stocuri de produse, oamenii au fost fericiţi şi s-au pregătit pentru o nouă săptămână de muncă. Nu voi strica poezia acestei descrieri prin calcule seci, nemţeşti, asupra încasărilor, respectiv profiturilor – de moment sau viitor – realizate, dar pot să vă asigur că acestea există şi sunt realizate cu orice ocazie în care viaţa marchează un nou eveniment, în majoritatea cazurilor pornit din tradiţie dau datină. 

Astea toate se petrec acolo la ei, la noi este un pic altfel.

 

 

Aici a fost Paştele, iar acum ploaia şi vântul primăvăratec mi-au scuturat de flori pomii, ceea ce mi-a adus aminte de trecerea vremii şi fostele...călătorii.