Motto: ”Iubirea! Este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului ca să urce până la el.” – Michelangelo
Am crezut - încă din copilărie - că
unul dintre marile daruri cu care ne-a înzestrat Creatorul este puterea de a
imagina, împletită cu cea a dorinţei. Afirm aceasta bazându-mă
doar pe faptul că uneori este destul să-ne dorim cu ardoare lucruri importante,
pentru ca mai apoi să le şi putem realiza.
Există
totuşi momente în care, aparent, realitatea imediată nu ţine cont de dorinţele
noastre - mai noi sau mai vechi – de ceea ce ne trebuie, dar nici măcar atinge
nu putem. Peste toate acestea însă „legea
compensaţiei” acţionează, iar „conservarea
energiilor în natură” este la ea acasă peste tot dar mai ales acolo unde muritorii o iau în calcul mai puţin.
N’aş
fi făcut o astfel de destăinuire dacă în timpul peregrinărilor mele, de la
începutul acestui an, viaţa n’ar fi probat încă odată aceste axiome. Mă aflam
împreună cu un grup eterogen de români într-un stagiu de informare şi formare
universitară la universităţi din Germania şi Franţa. Am avut atunci
posibilitatea de a fi cunoscut multe persoane interesante, să-mi schimb
prejudecăţi, să întâlnesc originari din România care să vorbească frumos despre
ţara de unde au plecat, să pot constata că sunt locuri unde românii se înţeleg
cât de cât şi mai presus de toate să întâlnesc un OM deosebit în persoana preotului Radu
Mironovici. O bună parte dintre aceste întâmplări s-au petrecut cu mult după
lăsatul întunericului la Baden-Baden, întruna din ultimele zile ale lui
februarie 2000.
Ne
întorceam după o călătorie contra cronometru de la Strasbourg. Ziua fusese ca
la început de primăvară, în perioada „babelor” la noi, deşi era cu mai bine de
două săptămâni în avans. Eram muraţi de ploaie călcând pe urmele lui Mozart
(care a concertat – în câteva rânduri - aici, la venirea la tron a lui Louis XV
!), cunoscusem un mare centru universitar căutând paşii unei la fel de renumite
personalităţi Goethe (celebru student al Universităţii din Strasbourg),
“bătusem” cu piciorul Mica Franţă, ne fotografiasem în faţa Consiliului
Europei, admirasem berzele şi brazdele de ghiocei şi flori de primăvară din
meşteşugitele spaţii verzi de doar câţiva metri pătraţi ale minunatelor
reşedinţe centrale, ce mai aveam sufletele pline, eram entuziasmaţi, obosiţi şi
meditativi.
Drumul
nostru, de la Strasbourg către Heidelberg trecea prin
poarta Baden-Badenului. Aşa s-a făcut că în prag de seară am
oprit uşor confuzi la centru de informaţii turistice, o construcţie cu o linie
arhitecturală care te ducea neapărat la ideea de cazino(şi nu e nimic
neconcordant aici aflându-se poate cel mai frumos cazinou din lume).
Mobilul
deturnării, târzii şi cu riscul pierderii cinei, fusese vizitarea capelei
ortodoxe româneşti, aşa că cu uşoară emoţie am cerut detalii despre aceasta. Am
fost deosebit de plăcut impresionaţi - cel puţin de tonalitatea vocii ca şi de
căldura ei - atunci când ne-au fost oferite, dintr-o răsuflare am putea spune,
informaţiile legate de aşezarea acesteia şi a modului în care putem să ajungem
pe cel mai scurt drum la Capela Sturza.
Un amănunt nu lipsit de importanţă, dat fiind orele de după lăsare soarelui, a
fost acela că preotul locuieşte în apropiere şi puteam să-l deranjăm. Aşa am şi
procedat odată ajunşi la Capela Ortodoxă Română “Mihail Sturza”.
După
identificarea colinei pe care se află amplasata capela, am străbătut aleile
unui veritabil parc dendrologic până în apropierea siluetei svelte şi
întunecate a capelei. În apropiere o casă cu etaj, aflată în penumbră, trimitea
lumina unei ferestre ca pe o licărire a speranţei. Mi-am luat inima în dinţi,
m-am apropiat de intrarea casei unde singura şansă a materializării dorinţei
noastre îmbrăcase forma unui masiv buton de sonerie sub care se afla o
inscripţie în limba germană.
Cu
inima mai mare decât un purice (dar nu cu mult!), m-am apropiat şi am sunat
neştiind ce voi răspunde previzibilei interogaţii. Aşteptarea nu a fost lungă
ci confirmatoare, dată fiind interogaţia în germană pe care am primit-o în
schimbul acţionării soneriei; muţenia mea s-a datorat în primă fază faptului că
din prea puţinele cuvinte germane nu puteam să-mi încropesc răspunsul. Pe loc
am trăit spaima unui posibil căzut examen. Dar dorinţa de a nu mă întoarce fără
cheia capelei a slobozit câteva vorbe într-o românească patetică, a cărei
principal motiv era ipotetica unicitate a vizitei noastre la Baden-Baden.
Răspunsul
a venit într-un dulce grai cu inflexiuni moldovenesco-bucovinean. Eram salvaţi
puteam comunica, însă ora era târzie. Totuşi vocea molcomă, dar gravă, a
bărbatului ce răspunsese anunţa că în doar câteva minute vom putea vedea
capela. Uşa casei se deschise în scurt
timp şi se ivi un bărbat sobru dar prietenos, cu o rostire caldă, apropiată.
Era – după cum poate bănuiţi - preotul Radu Mironovici, superiorul capelei.
Am petrecut împreună mai bine de o oră, aflând cum principele Mihai Sturza – voievod al Moldovei între 1834-1848 – a construit (după planurile arhitecţilor Leo von Klenze şi G. Dollmann) capela între 1863-1866, în urma dispariţiei fulgerătoare a fiului său Mihail la numai 17 ani. Ne-au fost descrise - cu lux de amănunte - pictura, monumentele, iconostasul, Sfânta Masă din altar, odăjdiile lucrate la Agapia şi Văratec (donate de către credincioşi români preotului capelei), povestea cununilor pentru săvârşirea nunţii, a icoanelor, epitafului şi chiar a pieselor de mobilier. A urmat apoi un schimb de informaţii din şi despre ŢARĂ, câte ceva despre fiecare dintre noi, am primit în dar vederi ale capelei, am cumpărat şi aprins lumânări şi fiecare dintre noi a meditat sau s-a rugat pentru ceea ce-l preocupa atunci. Apoi ne-am despărţit nu înainte ca părintele să ne spună că cine a ajuns o dată aici va mai reveni cu siguranţă. Câtă dreptate a avut s-a văzut peste doar câteva zile, când însoţiţi şi de alţi membrii ai grupului care avuseseră altă destinaţie în ziua cu pricina, ne-am reântors. Am văzut atunci cum românii din împrejurimi (mărite proporţional cu starea bună a autostrăzilor şi performanţele tehnice ale autovehiculelor), germani, diverşi turişti aflaţi în vestita staţiune sunt atraşi şi primiţi la Capela Ortodoxă Românească. Ne-a impresionat încă odată delicateţea cu care fiecare era ascultat, cum i se explicita cadrul şi prezenţa capelei în lipsa existenţei unei comunităţi româneşti în localitate. Dar cel mai mult ne-au marcat discuţiile despre România. Nu voi mai insista asupra altor aspecte legate toate (de la starea de curăţenie a capelei şi a împrejurimilor, ghidarea grupurilor de turişti, serviciul religios, buna relaţie cu administraţia oraşului Baden-Baden-proprietarul actual al capelei) de personalitatea acestui om deosebit care ne oferit liniştea sufletului, clipe deosebite, speranţă şi posibilitatea de a spune cu mândrie că suntem români.