În una dintre pereginările mele prin Iașiul străveche capitală moldavă, eram în căutarea paşilor cadenţaţi, pierduţi, ai tinereţii care-şi trecuse cătănia într-unul din cartierele sale - din multiple puncte de vedere cunoscut(funcţie de orizont sau deznădejdii ştiut drept: cartier mărginaş, vecinatate cu unul din ospiciile renumite, zonă ceferistă,…) - numit Socola.
Întâmplarea a făcut să nu găsesc drumul spre poarta cazărmii şi să mă rătăcesc printre noile blocuri ale cartierului mult extins, faţă de amintirile mele mai vechi de un sfert de secol. Şi pentru că nimic şi nimeni nu-mi era cunoscut m-am uitat, asemeni călătorilor aflaţi în dificultate, după un reper. Am zărit pe dată Dealul Cetăţuii, numit aşa pentru că pe el se aflase înainte de secolul XVII o cetate de apărare, pe coama căruia tronează de mai bine de trei veacuri(construcţiile actuale îşi au începutul la 1669) mănăstirea ridicată de către vremelnicul domn Gheorghe Duca(1668-1672).
Pasul mi-a devenit sprinten, am regăsit scurtăturile tinereţii, parţial blocate de o seamă de acareturi improvizate și pe aripile reverie am ajuns în faţa porţii Mănăstirii Cetăţuia.
Cunoscusem aceast aşezământ monahal într-o perioadă de care ne amintim cu oarecare neânţeleasă nostalgie. Era vremea în care un astfel de loc era frecventat doar de rari turişti, de către persoanele dornice de retragere pentru meditaţie, mai ales de cuvioşii “insensibili” la schimbarea vremurilor, ori câte odată de trupe de cineaşti, actori şi figuranţi care profitau de starea bună a fortificaţiilor pentru a realiza vreun film cu subiect istoric.
Acestui public i se adăugau tinerii ce se retrageau, perechi, perechi(studenţi, elevi şi nu numai…), pe motivul admirării peisajului şi în speranţa unei tandre îmbrăţişări ori a unui gingaş sărut... Ca în mai toate oraşele moldoveneşti(cred eu, ca în toată lumea latină) aceştia erau spionaţi de grupul adolescenţilor rebeli şi curioşi, urmaţi în chip de capitani de o liotă de pici, mici şi războinici, dar ruşinoşi şi cu frică de cei mari(fraţi, părinţi, vecini, alte rude şi cunoştinţe), care puneau rapid de două cete de războinici ori programau(atunci când via mănăstirii nu era dată în pârg) vreun meci de fotbal, o ţurcă sau o oină…
Deasupra tuturor erau artiştii, plasticienii, care înarmaţi cu vreun şevalet ori doar un bloc de desen, decupau porţiunile care le încântau privirea: înspre dreapta(pentru cei care se orientează strict georafic, cumva spre est), priveliştea spinărilor Dealului Vişanilor ce se unduiau până spre poale la Hanul “Trei sarmale”(unul dintre cele mai vechi hanuri ale Iaşului, potrivit lui Nicolae Iorga atestat documentar din 1675-1680), ori(dacă te aşezi mai spre răsărit) imaginea Buciumului(renumit pentru viile sale, motelul şi popasul turistic de aici); spre stânga(vest) Dealul Miroslava(pe care se află o altă nestemată a bisericilor ieşene: Galata) şi valea Nicolinei(care a împrumutat numele atât cartierului ceferist, cât şi Băilor numite şugubăţ de localnici ”la Purcica”); iar la rascrucea văilor celor două dealuri panglica umedă a Bahluiului sărac în apă, uşor în părăsire şi tulbure.
Acum mi-am clătit şi eu ochii în imaginea panoramată a dulcelui târg al Moldovei, după care m-am dirijat - trecând pe sub turnul-clopotniţă cu două etaje – către interiorul zidurilor(înalte de piatră, cu metereze şi drum de strajă) ce adăpostesc Biserica cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, chiliile, baia, bucătăria, pivniţe şi stăreţia cu trapeză. Deşi nu eram înfometat, nu am putut să nu remarc şi să admir ultimul exemplar din România, de bucătărie cu turn în lanternă(specific lumii mediteraneene de est). Mai apoi paşii mi s-au îndreptat instinctiv - în această “gospodărie” cu iz de cetate - către un loc aparte ocupat de “casa domnească”, rezervată domnitorului, situată în partea nord-estică a incintei(Palatul domnitorului Gheorghe Duca), cu aspect de fortificaţie, din piatră. Simplitatea şi căldura liniilor arhitectonice, căldura şi lumina ferestrelor, scara cu cerdac(care adăposteşte intrarea), toate dau sobrietate şi prestanţă aşezământului domnesco-monahal, care admirat de pe zidurile de apărare îţi oferă o imagine de broderie atent şi îngrijit lucrată - poate datorită covoarelor florale, gardului viu(bine întreţinute) care umplu curtea, şi nu în ultimul rând, datorită stării de curăţenie permanent prezentă, care trebuie de asemenea remarcată.
Imaginile ne învăluie şi ne impresionează - asemenea peliculei de celuloid - cele mai tainice unghere ale sufletului; după cum bănuiţi, cele în care ne păstrăm amintirile dragi asemenea colecţionarilor de frumos. În fond fără să ne dăm seama fiecare dintre noi colecţionăm imagini, pentru filmul vieţii noastre, superproducţia doar arareori încununată cu marele premiu. Rămân în admiraţie astfel şi la sala gotică, construcţie cu dimensiunile de 16 x 9 metri, luminată de cele unsprezece ferestre, cu doi stâlpi octogonali - plasaţi în axul principal – care sprijină cele opt nervuri care creează astfel şase bolţi în ogivă. Ici colo pereţii trădează pictura în frescă, care împodobea întreaga încăpere. Revenim în curtea mănăstirii aşezând peste frumuseţea arhitecturii, liniştea şi siguranţa pe care ni le dau forturile ce ne înconjoară.
După masivitatea zidurilor şi înfăţişarea turnului clopotniţă este limpede că mănăstirea fusese gândită şi ca loc de refugiu şi rezistenţă militară, în caz de nevoie, această fortificare şi robusteţe aducându-i numele de “cetăţuie”. Mănăstirea a probat, în timp, calităţile ei de adăpost sigur. Pentru orice eventualitate un sistem de tuneluri secrete lega palatul cu turnul de sud-est, cu fântâna mănăstirii, ajungând şi sub masa altarului bisericii, iar un alt capăt se strecura discret în exteriorul incintei, asigurând ultima soluţie, fuga. Astfel aici au scăpat de vitregiile vremii Dosoftei(1674), Constantin Cantemir urmărit de oştirile lui Ioan Sobieski(1686), Mihail Racoviţă atunci când un detaşament de habsburgi comandat de Franz de Lorena atacă Iaşii(1717), o parte din populaţia oraşului adăpostită aici în perioada incursiunii tătăreşti din septembrie 1758. De asemenea pe parcursul unor perioade de timp precum 1788-1792, 1806-1812, 1917-1918 la Cetăţuia a funcţionat un spital militar.
Trecerea anilor, rărirea confruntărilor armate şi a luptelor clasice a transformat mica fortăreaţă într-o cetate a credinţei ortodoxe româneşti. Din aceste considerente majoritatea celor care privesc prin noua prismă aşezământul caută din priviri, atunci când intră în curtea fortificată, siluieta bisericii. Cunoscătorii ori iniţiaţii, realizează că arhitectura lăcaşului de cult este una specifică arhitecturii religioase moldovene din secolul XVII, în acelaşi timp ea reprezentând o sinteză originală a unor elemente disparate. Personalitatea construcţiei este dată de arcadele sprijinite pe coloane puternice, cu capitele, care înlocuiesc tradiţionalul perete ce desparte naosul de pronaos şi în egală măsură de motivul decorativ al faţadelor, brâul torsadă cu cele două rânduri de ocniţe suprapuse cel preced.
Pentru acei care au avut posibilitatea să cunoască biserica Mănăstirii “Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, este uşor să se constate asemănarea, datorată planului treflat, pridvorului închis, păstrării proporţilor între pronaos, naos şi altar, prezenţei puternicelor contraforturi care sprijină zidurile până sub brâul torsadă care înconjoară clădirea, cele două turle ce se sprijină pe o bază pătrată şi o alta stelată. Ştiută fiind dorinţa domnitorilor de a lăsa aşezăminte deosebite în urma lor şi faptul că la 1639 întreaga Moldovă, Muntenia şi chiar Ucraina - dată fiind concurenţa existentă în epocă între Vasile Lupu, ctitorul bisericii “Sfinţii Trei Ierarhi”, şi domnitorul muntean Matei Basarab, pe de o parte şi legătura de rudenie a domnitorului moldav cu hatmanul Bogdan Hmielniţchi, pe de altă parte - se entuziasmaseră de frumuseţea bisericii “Sfinţii Trei Ierarhi”, o prelucrare la acea vreme a tipului bisericii de la Galata, era firesc ca aceasta să fie utilizată mai apoi pentru a inspira alte ctitorii. O altă asemănare între cele două biserci domneşti ieşene o constituie calitatea lor de gropniţe(păstrătoare de morminte), astfel la “Sfinţii Trei Ierarhi” se găsesc mormintele lui Dimitrei Cantemir(în nişa în care fusese depus iniţial Vasile Lupu) şi Alexandru Ioan Cuza, iar la Cetăţuia sunt mormintele domnitorului Gheorghe Duca, a fiicei acestuia, Doamna Maria, a fratelui domnitorului, Saul, şi a fiului său, Ioniţă.
În muzeul de artă religioasă al Mănăstirii Cetăţuia se găsesc păstrate cu evlavie şi alte dovezi ale rolului jucat de slujitorii săi de-a lungul timpului. Mănăstirea a jucat un deosebit rol în ortodoxie şi prin prima tipografie grecească din Moldova, care începând cu 1682 a editat cărţi greceşti pentru Orientul ortodox.
Ritualul pregătirii pentru slujbele serii şi aromele care veneau dinspre bucătărie, mi-au adus aminte de faptul că promisesem rudelor şi prietenilor să luăm cina împreună în acea seară. M-am smuls, din această oază de verdeaţă, dintre zidurile mustind de istorie, nu fără o urmă de regret, dar cu o senzaţie de reâncărcare a energiilor eterne. Coboram alene dealul - de la marginea sudică a oraşului - ce poartă numele vechilor fortificaţii(pentru cei tineri poate doar a celor prezente), urmând curbe de nivel invizibile, în timp ce gândul îmi umbla haihui prin secolele de istorie care impregnaseră cu patina lor mănăstirea păzită de Dumnezeu. Şi ca în orice lucru care include o parte din eternitate, spirala - în ciclicitatea ei demonstrată – se continua cu veghea lăcaşului monahesc asupra Iaşului pe care-l apără cu puterea credinţei neschimbate, de secole, cu tăria de neânfrânt a rugăciunii.
Nu regret lipsa mea de orientare din cartierul în care am slujit o bună parte oştirii neamului. Din potrivă m-am împăcat cu gândul că aşa îmi şi doream să-mi petrec acea după amiază, iar dorul meu de ducă îmi oferise în exclusivitate excursia în una dintre cetăţile credinţei ortodoxe româneşti. L-a rândul meu v-am făcut părtaşi acesteia, deşi atunci nu am avut timp să mă gândesc la dumneavoastră. Am făcut-o acum, când vă doresc să vă bucuraţi din plin de oricare dintre hoinărelele vacanţelor pe care vi le oferiţi, indiferent de dimensiunea lor. Iar dacă sunteţi la Iaşi încercaţi să nu rataţi un periplu care ar trebui să includă cel puţin Catedrala Mitropolitană(unde sunt păstrate, într-o raclă de argint, moaştele Cuvioasei Paraschiva, Ocrotitoarea Moldovei), Biserica “Sfinţii Trei Ierarhi”, mănăstirile Golia, Galata, Cetăţuia.
Visaţi pentru a vi se putea împlini dorurile, fie ele şi de ducă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu