Prietenii ieşene...

“La ce bun atâţia prieteni? Unul este de ajuns, dacă te iubeşte.” – Florian

Fără putinţă de tăgadă Mihai Eminescu a fost o personalitate deosebit pentru timpul său şi un reper al literaturii – româneşti şi universale – pentru tot ceea ce a urmat meteoricei sale existenţe. Începând de la prezenţa sa fizică, continuând cu modul de comportare, stilul său gazetăresc, cercurile frecventate şi nu în ultim rând cu prieteniile sau adversităţile sale, chiar prin destinul său poetul a fost unic. Erau toate acestea, poate, sclipirile, lucirile şi străfulgerările geniului, care asemeni diamantului erau lăsate a fi văzute, admirate chiar, şi de către muritorii care sigur adesea nu l-au înţeles.

Există însă cu siguranţă - în perioada ieşeană a poetului - o persoană care l-a intuit, ghicit, “citit”, însoţit, înţeles(ori poate numai s-a străduit) şi a încercat să se ridice la rangul său. Venit din lumea satului - acest “boţ de humă”(cum îi plăcea să se numească) stătea ascuns precum tăciunele în spuza(cenuşa) focului, visând, sperând la explozia solară. Lesne de intuit este că geniu la geniu trage şi drept urmare Eminescu a remarcat calităţile lui Creangă, căci despre acesta este vorba.

Chiar dacă în raportul înaintat la 10 august1875, ministrului învăţământului, îl notase “V. Creangă”- proaspătul revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui remarcase pe marele povestitor mai întâi ca învăţător. Venire verii şi a vacanţei se presupune că-i apropie. Mai umblat, mai cunoscător al locurilor şi îndrăzneţ din fire, Creangă duse-se sau întâlni-se pe Eminescu la “Bolta Rece”. Localul se găsea pe Marginea sud-estică a dealului Copou, pe strada Rece, numită aşa întrucât în această zonă din vechime sunt cunoscute numeroase, întinse şi ramificate pivniţe. Diversele documente istorice ale Iaşului, vorbesc de construirea localului la 1806, prin transformarea unei vechi prăvălii care beneficia de o impresionantă pivniţă. Ca şi de existenţa( se pare că datorită lui Creangă) aici a unei Universitas vinorum, la care se continuau multe dintre întâlnirile cu învăţătorii ale realizatorului de manuale şcolare unanim recunoscute în epocă.

Cert este că multe întâlniri ale lui Ion Creangă cu Mihai Eminescu sunt legate şi de numele “Boltei Reci”, cum la fel de sigur e că marele poet văzu în humuleştean geniul poporului român; fostul diacon devenind “întruparea sociologiei lui naturaliste”(George Călinescu). Retraşi în vre-un cloţ mai retras cei doi schimbau idei, urmărindu-se şi admirându-se cu adevărate sentimente frăţeşti. Expansiv, în astfel de momente, poetul ar fi prezentat filozofia sa politică, iar “bărdăhănosul” său tovarăş – aflat în atenţia unui tânăr aşa de învăţat va fi făcut proba calităţilor sale. Creangă vorbea în “cuvinte, zicători, rostiri, proverbe, ghicitori” şi cu un haz care-l entuziasmă pe proaspătul său tovarăş.

La astfel de întâlniri sau la altele, începute pe prispa bojdeucii şi continuate în vre-o crâşmă din Tătăraşi, Târguşor, Păcurari, Nicolina sau alt unde în “dulcele târg”, Eminescu râdea cu poftă şi zgomotos, iar Creangă, măgulit, deşărta - asemenea unui gospodar generos – întreg sacul cu poveşti. Aşa cum notează un cunoscător al operei şi vieţii naratorului, Petru Rezuş, nu trebuie înţelese greşit aceste popasuri în faţa ulcelelor cu vin tămâios, căci în acele momente ideile celor doi umpleau cu artificii cerul Iaşilor, coborând stelele pe pământ şi suind oamenii în locul lor.

De aici până la sugerarea scrierii operei literare şi introducerea lui Creangă la Junimea nu mai fusese decât un pas. Aşa se face că luând pe institutor de braţ, îl aduse pe acesta la Junimea. Iată cum povesteşte Iacob Negruzzi – cel în casa căruia se ţineau unele şedinţe ale Junimii – momentul: “ La intrarea lor în <<Junimea>>, un zâmbet a sburat pe buzele tuturor. Şi Creangă şi Eminescu erau roşi la faţă, aveau ochii tulburi, şi râdeau liniştiţi…, ei veneau împreună direct de la Bolta Rece, o cârciumă vestită pentru vin vechiu de Cotnari. Intrarea aceasta în <<Junimea>> I-a fost spre bine lui Creangă!”.

Prietenia celor doi se pare că nu ţinea cont de una din maximile lui Aristotel conform căreia ”Înţeleptul caută ceea ce e lipsit de durere, nu ceea ce este plăcut.” Căci în anumite situaţii cei doi ascultau unduirile vesele sau triste ale câte unui arcuş, iar câte odată Creangă recunoscut a fi un bun cântăreţ câta el însuşi. Dar – aşa cum povesteşte scriitorul Aurel Leon – dascălul, în calitate de cunoscător, descoperi un membru al corului metropolitan cu o voce aparte. Acest Dumitru Diudiu cunoştea o doină veche care-i devenise foarte dragă marelui poet, care o reascultă de multe ori în Ţicău, în reculegere cu gândul dus departe, cu ochi închişi, iar câte odată cu lacrimi care i se prelungeau pe obraz.

Peregrinările lor prin Şorogari, Ciric, Aroneanu erau însoţite de mult gustate prezentări ale prietenilor lui Creangă, oameni simpli ca fratele său Zahei, părintele Gheorghe Ienăchescu, institutorul Vasile Răceanu, comisarul Nicşoi. Poate că lumea aceasta era cea după care poetul râvnea, căci el iubea tot ceea ce era aproape de lumea satului – din rândul căruia se rupsese – iar aceasta nu era nici cum mai bine reprezentată de altcineva decât de dascălul răspopit.

Despre statornicia legături sufleteşti cu Creangă, Eminescu povesteşte într-o scrisoare şi Veronicăi Micle “Ar trebui să mă crezi un ingrat, dacă n-aş recunoaşte că la Junimea n-am avut cu nimeni nici un raport sufletesc. L-am avut, dar târziu, când a venit adus de mine, Creangă, pe care-l întâlnisem la Bolta rece într-o seară ”(Graţian Jucan).

Dar însoţirea cu cel cu care comunica sufleteşte nu însemna doar vecinătatea ulcelei sau a cănii “de sticlă roz, riglată, cu capac de zinc, ca nu cumva aburul rece al băuturii să se piardă în văzduh”(George Călinescu) ci şi numeroase schimburi de opinie, sau aduceri aminte ori prezentări a unor lucruri aflate în perioada vieneză sau berlineză a poetului. Poate acestor schimburi de idei li se datorează şi conferinţa “Influenţa austriacă asupra românilor” ţinută la 14 martie 1876, în aula Universităţii, într-o sală umplută până la refuz de public, pe care tânărul sfios - îmbrăcat într-o redingotă cam ponosită şi cu pălărie tare – o cuceri, stăpâni şi entuziasmă; după care, odată discursul terminat, reveni la zâmbetu-i melancolic.

După destituirea din funcţia de revizor(1 iunie 1876), Eminescu găsi alinarea tot la Creangă – care cunoscuse ce însemna să fii dat afară din slujbe – în locuinţa căruia se şi mută pentru o vreme. Desele schimburi de opinii alimentară şi subiectele scrise de poet în slujba prost plătită de redactor-administrativ de la “foaia vitelor de pripas”(Curierului de Iaşi – un fel de buletin al publicaţiilor Curţii de apel din Iaşi), pe care o părăsi însă în toamna anului 1877. Este posibil ca şi mândria lui de om, căruia nu-i plăcea să stea pe spatele nimănui, să fi stat la originea plecării la Bucureşti.

Legătura lor mai apoi este mai mult epistolară, până în anul 1880 când fiind numit membru în Consiliul general al instrucţiunii(prin intervenţia lui Vasile Conta) Creangă vine mai des la Bucureşti prilej cu care se vedea şi cu Eminescu. Între timp Creangă se îmbolnăveşte de epilepsie, împotriva căreia luptă după putinţa timpurilor. Starea sănătăţii sale se îndreaptă cât de cât către a doua jumătate a anului 1883, când însă se prăvăleşte peste el marea supărare a bolii lui Eminescu (declanşarea nebuniei la 28 iunie). În martie 1884, Eminescu făcându-se mai bine vine la Iaşi. Creangă bolnav şi el, nu-l poate găzdui dar se vor vedea acum mai des, însă o durere nemăsurată îl va copleşi pe mai vârstnicul prieten.

Cu timpul bolile şi preocupările de însănătoşire, vârsta, obişnuinţa, preocupările diferite(Creangă meditând la discuţiile despre genialitate, încearcă să îşi ajute fiul care însă va confirma regula, odată dispărut sprijinul părintelui) poate şi manifestările de avariţie(care pun stăpânire pe amândoi) îi făcură să se vadă rar sau doar întâmplător. În sufletele lor, bântuite de bolile maturităţii şi cele ale organismului, îşi vor fi păstrat totuşi prietenia şi locul cuvenit fiecăruia. Aşa se explică şi atitudinea lui Creangă, din 21 octombrie 1884, când la centenarul răscoalei lui Horia povestitorul supărat de faptul că se închina în sănătatea tuturor, dar nu şi în cea a poetului bolnav – aflat de faţă – replică: ”D-apoi bine, domnilor, s-a băut în sănătatea cutăruia…şi cutăruia…Să-mi daţi voie să vă amintesc că numai în sănătatea aceluia care a făcut poezia…<<Tot românul plînsu-mi-s-a…>> nu s-a băut. Beau deci în sănătatea lui Mihai Eminescu!”. Adunarea aplaudă cu entuziasm şi ceru ca poetul să vorbească, acesta zâmbi amar, privi în farfurie şi tăcu. Se credea un om pierdut.

Poate mai apoi chiar cei doi s’or fi pierdut unul de altul. Cu siguranţă însă că cei doi s-au regăsit în sfârşitul de decembrie al anului 1889. Cei care-i cunoscuseră îi pierdeau definitiv, însă ei la fel ca oricare geniu şi-au ocupat disciplinaţi(aşa cum nu prea fuseseră în trecătoarea viaţă) şi au început să ne privească nemuritori şi reci… Mai târziu au intrat în manuale şi istorie – nu doar a literaturii române – reântorcându-se către toate generaţiile care le-au urmat.

Chiar şi numai pentru aceasta prietenia lor nu a fost una fără rost.

Dumneavoastră care credeţi c’ar fi rostul cărţii de română, a câtorva etape ale vieţii noastră(cel puţin copilăria şi prima iubire, başca ora de română şi examenele) şi încă a câtorva alte “lucruri mai puţin importante” fără ei?

Eu nu pot măcar a cuteza să gândesc.