Acasa la Maestru George Enescu

Mulţi ani mi-am dorit să ajung la Liveni, fost Dumeni, actualmente simplu George Enescu. Este locul unde s-a născut şi a copilărit marele nostru muzician – renumit violonist, dirijor şi compozitor. Pentru fiecare dintre noi locul naşterii ar trebui să fie "acasă".Acesta a fost şi mobilul călătoriei mele, să ajung acasă la Maestru George Enescu.

În una dintre mult prea călduroasele veri ale anilor 2000 mă aflam la Dorohoi. Profitând de apropiere cu Livenii Maestrului, am hotărât într-o după amiază să plecăm la drum. În cale ne era însă o altă localitate cunoscută doar din cartea de geografie: Darabani - situat în apropiere de colțul celor trei frontiere, cel mai nordic oraș al României. În mai puţin de o oră ajungem la destinaţia dorită de mine. Orăşelul seamănă izbitor de mult cu Moineştiul copilăriei mele. Casele vechi, de pe partea dreaptă a arterei centrale a Darabanilor, par aidoma celor din vechile poze ale moineştenilor. Centrul pare a fi Strada Mare a oraşului copilăriei mele, de prin anii ’60 ai trecutului secol. Mă simt ca şi cum m-aş fi întors în timp. Dintr-o dată îmi aduc aminte de anii copilăriei şi îmi doresc, de astă dată, să ajung cât mai repede la Liveni, pentru a vedea locurile copilăriei Maestrului.

Întoarcem şi pornim în trombă. Drumul se scurge printre lanuri cu porumb şi cereale, dar ceea ce ne atrage atenţia peste tot sunt macii. Ajungem totuşi în prag de lăsarea a serii la Liveni. Găsim porţile închise, legate chiar. Ne luăm inima în dinţi şi pătrundem în curtea casei memoriale. Noroc că nu fuseseră aciuați aici câini de pază.  Totul este încuiat, iar uliţa pustie. Dăm ocol casei, încercăm să privim prin ferestrele întunecate cu speranţa descoperirii ambianţei copilăriei Maestrului. La un moment dat unul dintre noi, mai curajos, culege din pomii livezii mere şi prune. Le aşează pe scândurile din faţa casei. 

 Supăraţi şi obosiţi, ne aşezăm pe prispa casei privind în afara bătăturii. Rar trece câte cineva pe lângă curtea noastră. Suntem trataţi cu o înţeleasă discreţie; în fond suntem oameni buni. Cineva spală fructele şi le împarte. Scot sâmburele unei prune şi mestecând îmi aduc aminte de o poveste despre copilăria micului Enescu. În loc de a se juca cu copii de vârsta sa Jorjoc (cum îi spunea tatăl său Costache Enescu, probabil într-o moldoveneală a franţuzitului George), îşi făurea câte o scripcă din strujeni şi încerca să imite cântatul la vioară. În fond avea cui semăna căci Conu Costache ştia şi el să cânte la vioară. Atunci când era surprins de ai săi se ascundea sfios după uşă (aceeaşi parşivă uşă care acum nu ne permitea accesul în casa maestrului). Numai promisiunea unei felii de pâine prăjite cu un strat gros de magiun (povidlă – gem de prune făcut în gospodăriile ţărăneşti) îi mai alunga supărarea. Se aşeza atunci la fereastră şi privea la drumul Livenilor, ce şerpuia plin de noroi prin faţa casei şi îşi închipuia că el este acoperit în întregime cu magiun. Acum drumul nu mai este plin de noroi este doar prost întreţinut şi plin de praf.  

Se spune că după ce a devenit celebru, Enescu ar revenit la Liveni pentru aşi vedea satul natal. Nimic nu mai avea măreţia din timpul copilăriei. Via Sofianului era părăginită, doar centura de nuci, peri, zarzări, cireşi şi vişini avea poame ca şi în timpurile trecute. Jorjoc, adult acum, a cuprins totul cu privirea, a tras aerul înmiresmat în piept, a privit cerul, s-a aplecat şi a rupt câteva flori, după care s-a întors cu paşi liniştiţi spre curte, trecând printr-un lan cu grâu plin de maci. Nu se ştie dacă a intrat sau nu în casă, sigur este că nici el nu a rămas peste noapte.

Întunericul începuse a se lăsa; am legat porţile şi ne-am suit îngânduraţi în maşină. Speram ca prajiturelele promise la Dorohoi să ne îndulcească sufletul, producând reparaţia pierdutei întâlniri cu copilăria marelui muzician. Aşa s-a şi întâmplat, iar până seara târziu s-a tot povestit. Seniorii au adus în discuţie şi lecţiile de vioară luate de Jorjoc – după ce conul Costache îi cumpărase de la un negustor din Iaşi o vioară de trei sferturi, cu lăutarul Nicolae Chioru din Dorohoi. Alţii au povestit de ataşamentul pentru urbea natală şi nu în ultimul rând s-a vorbit despre un dezvoltat simţ al umorului pe care Maestru il poseda. După cum povesteau amicii mei se pare că celebra expresie “verba volant, scripca manet”(calambur după un vechi adagiu latin “verba volant, scripta manent” – cuvintele zboară, însă cele scrise rămân) îi aparţine marelui Enescu. Am regăsit o parte dintre cele aflate la Dorohoi şi într-o interesantă lucrare, a lui George Sbârcea, numită Muza veselă – publicată de către Editura Muzicală, la Bucureşti, în 1963. Atunci mi-am dat seama că nu în puţine rânduri facem prea puţin pentru amintirea unor repere ale culturii noastre.

Am fost invitat de curând la Casa de Cultură a studenţilor bucureşteni – aflată în imediata vecinătate a Operei Române. După terminarea întâlnirii am hotărât să revin pe jos spre Universitate. Am ocolit clădirea Operei, am traversat parcul din faţa clădirii şi am ajuns faţă în faţă cu…Maestrul. Obosit şedea într-un fotoliu şi medita. Mi-am reamintit de lucrarea similară de la Tescani, ce veghează ceea ce ar fi trebuit să fie locul odihnei sale veşnice. 

La repezeală mi-a apărut în minte imaginea Vilei George Enescu (Luminiş) - din cartierul Cumpătul, al staţiunii Sinaia. Este locul unde maestrului îi plăcea să se odihnească şi să lucreze. Aici marele muzician român a contribuit la formarea unor tineri muzicieni, deveniţi mai apoi celebrii. A trecut pe aici, trei veri în şir, marele violonist al secolului XX, Yehudi Menuhin. Mai apoi a fost invitat de onoare al festivalului ce poartă numele maestrului. În nenumărate rânduri ilustrul violonist american a recunoscut că George Enescu i-a desăvârşit formaţia sa artistică. 

Zărim Vila Luminiş,  din goana trenului, fie ducându-ne spre Braşov fie trecând spre Sinaia. De fiecare dată silueta sa zveltă îmi readuce în minte figura şi opera marelui muzician.