Pornind de la o reluare a emisiunii "Sărbătoare la zi mare" TVR 3

Am revazut, aproape de doua ori, duminica-după amiază si luni-foarte de dimineaţă, emisiunea Studioul teritorial Iaşi "Intrecerea fanfarelor de la Cozmeşti(Iaşi) şi Valea Mare-Ivăneşti(Vaslui)". Nu voi comenta ci vă voi lăsa posibilitatea să-i ascultaţi. Mai întâi pe cei de la Valea Mare-Ivăneşti(Vaslui).

Iar acum pe cei din Cozmeşti(Iaşi).

Motivul dublei mele "telemanii" a fost un text mai vechi scris in 2007 pe care vi-l reproduc în continuare: 

"Ceea ce urmează să vă istorisesc are drept început şansa de a mă afla în inima “Marelui Bucureşti”(sâc, ce noi nu avem Micul Paris?!?), în Franţa cu ceva ani în urmă, către sfârşitul lunii iunie(1994). La noi luna lui Cireşar te făcea uşor visător la vremurile copilăriei(şi puţini sunt cei de generaţia mea şi chiar după, care să nu-şi amintească în acest sezon de scrierile lui Constantin Chiriţă), în plus eram însoţit - pentru prima oară - de cel mai drag dintre “cireşari” care pe deasupra era înscris şi pe paşaportul meu; dar asta e altă poveste. În condiţiile descrise băteam malurile şi apele Senei. Era 21 iunie, solstiţiul de vară, ziua cea mai lungă a anului şi ne consideram norocoşi din multiple motive. Ziua era superbă, trandafiri multicolori înfloriseră în mod special pentru a fi prezenţi la marele “spectacol al trandafirului”(Rose Show) din Bois de Boulogne, iar noi ne plimbam cu vaporaşul pe Sena. Drept urmare nici nu am fost miraţi, atunci când am văzut magnifice covoare de flori atârnând pe podurile pe sub care treceam. Era clar ne aflam în plină serbare.

Nu peste mult timp însă reluându-ne traseul “perpedes apostolorum” am constatat însă că ne aflam în centrul unei veritabile suprapuneri de sărbători. Pe lângă cele prezentate era şi “Sărbătoarea muzicii”- sărbătoare europeană iniţiată de Franţa în anul 1982 – care începând cu 1985, când s-a serbat Anul European al Muzicii, a fost inclusă în calendarul tuturor ţărilor francofone.

Am petrecut superb şi am fost însoţiţi permanent de minunate acorduri muzicale, ale orchestrelor celor mai felurite şi din cele mai puţin aşteptate zone francofone. România era prezentă şi ea printr-un taraf din Clejani(ce avea în timp să devină celebru şi în ţara noastră!).
Peste doar câteva zile(24 iunie) întreaga Franţă avea să fie dominată, din nou, de muzică, focuri de tabără şi focuri de artificii, căci era doar “Fete de St-Jean”(Sărbătoarea sfântului Ion) şi în plus aceste evenimente atrăgeau şi entuziasmau numeroşi turişti, care la rândul lor lăsau, aici cu aceasta ocazie - o dată în plus - o parte din prea plinul sau modestul conţinut al buzunarelor lor. Aşa-i piesa şi cine-i artist o interpretează, că doar tonul face muzica. Şi ce muzică divină scoate zornăitul banilor. Anii au trecut, preocupările mi s-au înmulţit, “cireşarul” preferă alte companii mai potrivite vârstei sale, iar eu mă promenez mai rar prin “Micul Paris” care nu mai este aşa frumos, nici măcar atunci când doarme.

Cu atât mai mare mi-a fost surpriza, cu o zi înainte de “ziua cea mai lungă”a acestui an, plimbându-mă dezamăgit printr-un oraş în care gunoaiele se ridică, cu atât mai greu cu cât te apropii de primărie şi centru, să aud un timid sunet de alămuri. Sperând ca barăm în parcul central al capitalei(numesc aici Cişmigiul) să pot respira un aer uşor răcoros şi mai puţină tristeţe, am păşit cu dezinvoltură spre renumitele-i alei.
Aşteptările nu mi-au fost înşelate întrucât bătrânul parc găzduia în inima sa, în chioşcul fanfarei nici mai mult şi nici mai puţin decât Sărbătoarea Muzicii Ţărăneşti, organizată de Muzeul Ţăranului Român în cooperare cu Institutul Francez, Ministerul Culturii, Radiodifuziunea şi Televiziunea Română.

Protagoniste erau cinci fanfare ţărăneşti din judeţele Botoşani, Iaşi şi Caraş-Severin. Membrii formaţiilor fiind ţărani din: Broscăuţi(sat aflat în apropierea Dorohoiului), Cordăreni(vecini cu locurile natale ale compozitorului George Enescu), Vorona(comună botoşeneană din apropierea hotarului sud-vestic cu sucevenii), respectiv Zece Prăjini(Iaşi) şi Lăpuşnicul Mare(Caraş-Severin).

 Muzica de fanfară în satele româneşti are o vechime de aproximativ un secol. Banatul, Moldova dar şi zonele rurale din preajma arealelor minere, ca şi cele transilvănene sau bucovinene, au preluat obiceiul de a introduce în tarafuri instrumentele de suflat: clarinetele, saxofoanele, fligoarnele, tubele şi helicoanele.
      Noul sunet, susţinut cu precădere de alămuri, au făcut din fanfară preferata sătenilor - la concurenţă cu aşa zisele “orchestre amplificate”- pentru petrecerile populare, dar mai ales pentru situaţiile speciale: nunţi, botezuri, hramuri, hore sau baluri. În plus vibraţia fanfarelor îndeamnă la joc şi voie bună, animă şi cheamă la petrecere.
       Aşa s-au petrecut lucrurile şi în acea duminică în parcul bucureştean. Nu vreau să supăr pe nimeni dar luaţi de măreţia evenimentului, modeşti şi poate temători de o afluenţă prea mare organizatorii au realizat o promoţie de dimensiuni reduse a evenimentului. Şi aşa însă cei care şi-au îndreptat paşii către Cişmigiu au fost mai mulţi decât în alte duminici, iar cei care erau în cunoştinţă de cauză nu erau puţini.
      Parcul era animat ca pe vremea copilăriei, când lumea avea mai puţine elemente perturbatoare în alegerea sa ca loc de relaxare. Efectul multiplicator al evenimentului “Sărbătoarea Muzicii Ţărăneşti” a fost resimţit şi de cei care închiriau bărci şi de terasele umplute până la refuz.

Am fost impresionat de lumina chipurilor celor prezenţi, bucuria din ochii copiilor – care dansau împreună cu părinţii lor, noncomformismul celor care se prindeau în hore, bătute, sârbe sau polci ori polcuţe. Puţinii străini aflaţi la faţa locului ascultau sau pozau, când fanfarele, când dansatorii. Cei din urmă făceau parte în majoritate din rândul ascultătorilor, bună parte însoţitori sau suporteri, care iubeau în egală măsură muzica de fanfară şi jocul. Da, suporteri pentru că fanfarele sunt - pentru comunităţile din care provin – “lucru de fală, nu şagă!”, cum mi-a declarat unul dintre susţinători. Orice cântare a fanfarei intră în istoria satului, este nu numai o ispravă ci şi un moment al măsurării timpului, un reper pentru memorie.

Ieşirea sau plecarea fanfarei la un astfel de eveniment sau în cadrul unui turneu(aşa cum au fost cei din Zece Prăjini în Franţa, Elveţia, Germania, Olanda, Belgia şi Grecia) este subiectul despre care vorbesc, în egală măsură, primarul, preotul, profesorii, directorul căminului cultural precum şi ceilalţi locuitori ai satului – mari şi mici - ca cel puţin despre participarea naţionalei româneşti în finala Cupei Mondiale la fotbal. La fel ca în cazul galeriilor – dar cu mai multă demnitate – fanfarele au început să-şi aibă purtat stindardul de către fani. Nu o să uit curând figura, transfigurată de emoţie, a puştiului(iartă-mă pentru diminutiv bărbate !) care a fluturat drapelul societăţii ”Cântecul Almăjului” aparţinând fanfarei din Lăpuşnicul Mare, care are o vechime de peste cincizeci de ani.

Nu pot încheia fără să aduc în discuţie fanfarele botoşenene care au dus oarecum greul atât în Cişmigiu cât la Hanul lui Manuc. Deşi provin din aceeaşi arie geografică, fiecare a avut “dichisul” ei. În timp ce mica fanfară din Broscăuţi, se află în tranziţia de la taraf la fanfară – susţinută de mezinul Gabriel Istrate la trompetă – vecinii lor, de peste două văi, din Cordăreni au mai multe instrumente de suflat care se sprijină însă tot pe suportul ritmic al “dobei”.

Ultimii în analiză, dar nu şi cei din urmă în această confruntare muzicală, lăutarii din Vorona au venit însoţiţi de un vornic de nuntă şi au probat că sunt o fanfară contemporană, împlinită."

Felicit, ca şi atunci, pe iubitorii de frumos din Televiziunea Română, din orice studiou teritorial, dar mai ales pe cei de la Iaşi.