Prietenii ieşene...

“La ce bun atâţia prieteni? Unul este de ajuns, dacă te iubeşte.” – Florian

Fără putinţă de tăgadă Mihai Eminescu a fost o personalitate deosebit pentru timpul său şi un reper al literaturii – româneşti şi universale – pentru tot ceea ce a urmat meteoricei sale existenţe. Începând de la prezenţa sa fizică, continuând cu modul de comportare, stilul său gazetăresc, cercurile frecventate şi nu în ultim rând cu prieteniile sau adversităţile sale, chiar prin destinul său poetul a fost unic. Erau toate acestea, poate, sclipirile, lucirile şi străfulgerările geniului, care asemeni diamantului erau lăsate a fi văzute, admirate chiar, şi de către muritorii care sigur adesea nu l-au înţeles.

Există însă cu siguranţă - în perioada ieşeană a poetului - o persoană care l-a intuit, ghicit, “citit”, însoţit, înţeles(ori poate numai s-a străduit) şi a încercat să se ridice la rangul său. Venit din lumea satului - acest “boţ de humă”(cum îi plăcea să se numească) stătea ascuns precum tăciunele în spuza(cenuşa) focului, visând, sperând la explozia solară. Lesne de intuit este că geniu la geniu trage şi drept urmare Eminescu a remarcat calităţile lui Creangă, căci despre acesta este vorba.

Chiar dacă în raportul înaintat la 10 august1875, ministrului învăţământului, îl notase “V. Creangă”- proaspătul revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui remarcase pe marele povestitor mai întâi ca învăţător. Venire verii şi a vacanţei se presupune că-i apropie. Mai umblat, mai cunoscător al locurilor şi îndrăzneţ din fire, Creangă duse-se sau întâlni-se pe Eminescu la “Bolta Rece”. Localul se găsea pe Marginea sud-estică a dealului Copou, pe strada Rece, numită aşa întrucât în această zonă din vechime sunt cunoscute numeroase, întinse şi ramificate pivniţe. Diversele documente istorice ale Iaşului, vorbesc de construirea localului la 1806, prin transformarea unei vechi prăvălii care beneficia de o impresionantă pivniţă. Ca şi de existenţa( se pare că datorită lui Creangă) aici a unei Universitas vinorum, la care se continuau multe dintre întâlnirile cu învăţătorii ale realizatorului de manuale şcolare unanim recunoscute în epocă.

Cert este că multe întâlniri ale lui Ion Creangă cu Mihai Eminescu sunt legate şi de numele “Boltei Reci”, cum la fel de sigur e că marele poet văzu în humuleştean geniul poporului român; fostul diacon devenind “întruparea sociologiei lui naturaliste”(George Călinescu). Retraşi în vre-un cloţ mai retras cei doi schimbau idei, urmărindu-se şi admirându-se cu adevărate sentimente frăţeşti. Expansiv, în astfel de momente, poetul ar fi prezentat filozofia sa politică, iar “bărdăhănosul” său tovarăş – aflat în atenţia unui tânăr aşa de învăţat va fi făcut proba calităţilor sale. Creangă vorbea în “cuvinte, zicători, rostiri, proverbe, ghicitori” şi cu un haz care-l entuziasmă pe proaspătul său tovarăş.

La astfel de întâlniri sau la altele, începute pe prispa bojdeucii şi continuate în vre-o crâşmă din Tătăraşi, Târguşor, Păcurari, Nicolina sau alt unde în “dulcele târg”, Eminescu râdea cu poftă şi zgomotos, iar Creangă, măgulit, deşărta - asemenea unui gospodar generos – întreg sacul cu poveşti. Aşa cum notează un cunoscător al operei şi vieţii naratorului, Petru Rezuş, nu trebuie înţelese greşit aceste popasuri în faţa ulcelelor cu vin tămâios, căci în acele momente ideile celor doi umpleau cu artificii cerul Iaşilor, coborând stelele pe pământ şi suind oamenii în locul lor.

De aici până la sugerarea scrierii operei literare şi introducerea lui Creangă la Junimea nu mai fusese decât un pas. Aşa se face că luând pe institutor de braţ, îl aduse pe acesta la Junimea. Iată cum povesteşte Iacob Negruzzi – cel în casa căruia se ţineau unele şedinţe ale Junimii – momentul: “ La intrarea lor în <<Junimea>>, un zâmbet a sburat pe buzele tuturor. Şi Creangă şi Eminescu erau roşi la faţă, aveau ochii tulburi, şi râdeau liniştiţi…, ei veneau împreună direct de la Bolta Rece, o cârciumă vestită pentru vin vechiu de Cotnari. Intrarea aceasta în <<Junimea>> I-a fost spre bine lui Creangă!”.

Prietenia celor doi se pare că nu ţinea cont de una din maximile lui Aristotel conform căreia ”Înţeleptul caută ceea ce e lipsit de durere, nu ceea ce este plăcut.” Căci în anumite situaţii cei doi ascultau unduirile vesele sau triste ale câte unui arcuş, iar câte odată Creangă recunoscut a fi un bun cântăreţ câta el însuşi. Dar – aşa cum povesteşte scriitorul Aurel Leon – dascălul, în calitate de cunoscător, descoperi un membru al corului metropolitan cu o voce aparte. Acest Dumitru Diudiu cunoştea o doină veche care-i devenise foarte dragă marelui poet, care o reascultă de multe ori în Ţicău, în reculegere cu gândul dus departe, cu ochi închişi, iar câte odată cu lacrimi care i se prelungeau pe obraz.

Peregrinările lor prin Şorogari, Ciric, Aroneanu erau însoţite de mult gustate prezentări ale prietenilor lui Creangă, oameni simpli ca fratele său Zahei, părintele Gheorghe Ienăchescu, institutorul Vasile Răceanu, comisarul Nicşoi. Poate că lumea aceasta era cea după care poetul râvnea, căci el iubea tot ceea ce era aproape de lumea satului – din rândul căruia se rupsese – iar aceasta nu era nici cum mai bine reprezentată de altcineva decât de dascălul răspopit.

Despre statornicia legături sufleteşti cu Creangă, Eminescu povesteşte într-o scrisoare şi Veronicăi Micle “Ar trebui să mă crezi un ingrat, dacă n-aş recunoaşte că la Junimea n-am avut cu nimeni nici un raport sufletesc. L-am avut, dar târziu, când a venit adus de mine, Creangă, pe care-l întâlnisem la Bolta rece într-o seară ”(Graţian Jucan).

Dar însoţirea cu cel cu care comunica sufleteşte nu însemna doar vecinătatea ulcelei sau a cănii “de sticlă roz, riglată, cu capac de zinc, ca nu cumva aburul rece al băuturii să se piardă în văzduh”(George Călinescu) ci şi numeroase schimburi de opinie, sau aduceri aminte ori prezentări a unor lucruri aflate în perioada vieneză sau berlineză a poetului. Poate acestor schimburi de idei li se datorează şi conferinţa “Influenţa austriacă asupra românilor” ţinută la 14 martie 1876, în aula Universităţii, într-o sală umplută până la refuz de public, pe care tânărul sfios - îmbrăcat într-o redingotă cam ponosită şi cu pălărie tare – o cuceri, stăpâni şi entuziasmă; după care, odată discursul terminat, reveni la zâmbetu-i melancolic.

După destituirea din funcţia de revizor(1 iunie 1876), Eminescu găsi alinarea tot la Creangă – care cunoscuse ce însemna să fii dat afară din slujbe – în locuinţa căruia se şi mută pentru o vreme. Desele schimburi de opinii alimentară şi subiectele scrise de poet în slujba prost plătită de redactor-administrativ de la “foaia vitelor de pripas”(Curierului de Iaşi – un fel de buletin al publicaţiilor Curţii de apel din Iaşi), pe care o părăsi însă în toamna anului 1877. Este posibil ca şi mândria lui de om, căruia nu-i plăcea să stea pe spatele nimănui, să fi stat la originea plecării la Bucureşti.

Legătura lor mai apoi este mai mult epistolară, până în anul 1880 când fiind numit membru în Consiliul general al instrucţiunii(prin intervenţia lui Vasile Conta) Creangă vine mai des la Bucureşti prilej cu care se vedea şi cu Eminescu. Între timp Creangă se îmbolnăveşte de epilepsie, împotriva căreia luptă după putinţa timpurilor. Starea sănătăţii sale se îndreaptă cât de cât către a doua jumătate a anului 1883, când însă se prăvăleşte peste el marea supărare a bolii lui Eminescu (declanşarea nebuniei la 28 iunie). În martie 1884, Eminescu făcându-se mai bine vine la Iaşi. Creangă bolnav şi el, nu-l poate găzdui dar se vor vedea acum mai des, însă o durere nemăsurată îl va copleşi pe mai vârstnicul prieten.

Cu timpul bolile şi preocupările de însănătoşire, vârsta, obişnuinţa, preocupările diferite(Creangă meditând la discuţiile despre genialitate, încearcă să îşi ajute fiul care însă va confirma regula, odată dispărut sprijinul părintelui) poate şi manifestările de avariţie(care pun stăpânire pe amândoi) îi făcură să se vadă rar sau doar întâmplător. În sufletele lor, bântuite de bolile maturităţii şi cele ale organismului, îşi vor fi păstrat totuşi prietenia şi locul cuvenit fiecăruia. Aşa se explică şi atitudinea lui Creangă, din 21 octombrie 1884, când la centenarul răscoalei lui Horia povestitorul supărat de faptul că se închina în sănătatea tuturor, dar nu şi în cea a poetului bolnav – aflat de faţă – replică: ”D-apoi bine, domnilor, s-a băut în sănătatea cutăruia…şi cutăruia…Să-mi daţi voie să vă amintesc că numai în sănătatea aceluia care a făcut poezia…<<Tot românul plînsu-mi-s-a…>> nu s-a băut. Beau deci în sănătatea lui Mihai Eminescu!”. Adunarea aplaudă cu entuziasm şi ceru ca poetul să vorbească, acesta zâmbi amar, privi în farfurie şi tăcu. Se credea un om pierdut.

Poate mai apoi chiar cei doi s’or fi pierdut unul de altul. Cu siguranţă însă că cei doi s-au regăsit în sfârşitul de decembrie al anului 1889. Cei care-i cunoscuseră îi pierdeau definitiv, însă ei la fel ca oricare geniu şi-au ocupat disciplinaţi(aşa cum nu prea fuseseră în trecătoarea viaţă) şi au început să ne privească nemuritori şi reci… Mai târziu au intrat în manuale şi istorie – nu doar a literaturii române – reântorcându-se către toate generaţiile care le-au urmat.

Chiar şi numai pentru aceasta prietenia lor nu a fost una fără rost.

Dumneavoastră care credeţi c’ar fi rostul cărţii de română, a câtorva etape ale vieţii noastră(cel puţin copilăria şi prima iubire, başca ora de română şi examenele) şi încă a câtorva alte “lucruri mai puţin importante” fără ei?

Eu nu pot măcar a cuteza să gândesc.

Cetățuia păstrătoare a credinţei ortodoxe româneşti

În una dintre pereginările mele prin Iașiul străveche capitală moldavă, eram în căutarea paşilor cadenţaţi, pierduţi, ai tinereţii care-şi trecuse cătănia într-unul din cartierele sale - din multiple puncte de vedere cunoscut(funcţie de orizont sau deznădejdii ştiut drept: cartier mărginaş, vecinatate cu unul din ospiciile renumite, zonă ceferistă,…) - numit Socola.

Întâmplarea a făcut să nu găsesc drumul spre poarta cazărmii şi să mă rătăcesc printre noile blocuri ale cartierului mult extins, faţă de amintirile mele mai vechi de un sfert de secol. Şi pentru că nimic şi nimeni nu-mi era cunoscut m-am uitat, asemeni călătorilor aflaţi în dificultate, după un reper. Am zărit pe dată Dealul Cetăţuii, numit aşa pentru că pe el se aflase înainte de secolul XVII o cetate de apărare, pe coama căruia tronează de mai bine de trei veacuri(construcţiile actuale îşi au începutul la 1669) mănăstirea ridicată de către vremelnicul domn Gheorghe Duca(1668-1672).

Pasul mi-a devenit sprinten, am regăsit scurtăturile tinereţii, parţial blocate de o seamă de acareturi improvizate și pe aripile reverie am ajuns în faţa porţii Mănăstirii Cetăţuia.

 Cunoscusem aceast aşezământ monahal într-o perioadă de care ne amintim cu oarecare neânţeleasă nostalgie. Era vremea în care un astfel de loc era frecventat doar de rari turişti, de către persoanele dornice de retragere pentru meditaţie, mai ales de cuvioşii “insensibili” la schimbarea vremurilor, ori câte odată de trupe de cineaşti, actori şi figuranţi care profitau de starea bună a fortificaţiilor pentru a realiza vreun film cu subiect istoric. 

 Acestui public i se adăugau tinerii ce se retrageau, perechi, perechi(studenţi, elevi şi nu numai…), pe motivul admirării peisajului şi în speranţa unei tandre îmbrăţişări ori a unui gingaş sărut... Ca în mai toate oraşele moldoveneşti(cred eu, ca în toată lumea latină) aceştia erau spionaţi de grupul adolescenţilor rebeli şi curioşi, urmaţi în chip de capitani de o liotă de pici, mici şi războinici, dar ruşinoşi şi cu frică de cei mari(fraţi, părinţi, vecini, alte rude şi cunoştinţe), care puneau rapid de două cete de războinici ori programau(atunci când via mănăstirii nu era dată în pârg) vreun meci de fotbal, o ţurcă sau o oină…

Deasupra tuturor erau artiştii, plasticienii, care înarmaţi cu vreun şevalet ori doar un bloc de desen, decupau porţiunile care le încântau privirea: înspre dreapta(pentru cei care se orientează strict georafic, cumva spre est), priveliştea spinărilor Dealului Vişanilor ce se unduiau până spre poale la Hanul “Trei sarmale”(unul dintre cele mai vechi hanuri ale Iaşului, potrivit lui Nicolae Iorga atestat documentar din 1675-1680), ori(dacă te aşezi mai spre răsărit) imaginea Buciumului(renumit pentru viile sale, motelul şi popasul turistic de aici); spre stânga(vest) Dealul Miroslava(pe care se află o altă nestemată a bisericilor ieşene: Galata) şi valea Nicolinei(care a împrumutat numele atât cartierului ceferist, cât şi Băilor numite şugubăţ de localnici ”la Purcica”); iar la rascrucea văilor celor două dealuri panglica umedă a Bahluiului sărac în apă, uşor în părăsire şi tulbure.

Acum mi-am clătit şi eu ochii în imaginea panoramată a dulcelui târg al Moldovei, după care m-am dirijat - trecând pe sub turnul-clopotniţă cu două etaje – către interiorul zidurilor(înalte de piatră, cu metereze şi drum de strajă) ce adăpostesc Biserica cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, chiliile, baia, bucătăria, pivniţe şi stăreţia cu trapeză. Deşi nu eram înfometat, nu am putut să nu remarc şi să admir ultimul exemplar din România, de bucătărie cu turn în lanternă(specific lumii mediteraneene de est). Mai apoi paşii mi s-au îndreptat instinctiv - în această “gospodărie” cu iz de cetate - către un loc aparte ocupat de “casa domnească”, rezervată domnitorului, situată în partea nord-estică a incintei(Palatul domnitorului Gheorghe Duca), cu aspect de fortificaţie, din piatră. Simplitatea şi căldura liniilor arhitectonice, căldura şi lumina ferestrelor, scara cu cerdac(care adăposteşte intrarea), toate dau sobrietate şi prestanţă aşezământului domnesco-monahal, care admirat de pe zidurile de apărare îţi oferă o imagine de broderie atent şi îngrijit lucrată - poate datorită covoarelor florale, gardului viu(bine întreţinute) care umplu curtea, şi nu în ultimul rând, datorită stării de curăţenie permanent prezentă, care trebuie de asemenea remarcată.

Imaginile ne învăluie şi ne impresionează - asemenea peliculei de celuloid - cele mai tainice unghere ale sufletului; după cum bănuiţi, cele în care ne păstrăm amintirile dragi asemenea colecţionarilor de frumos. În fond fără să ne dăm seama fiecare dintre noi colecţionăm imagini, pentru filmul vieţii noastre, superproducţia doar arareori încununată cu marele premiu. Rămân în admiraţie astfel şi la sala gotică, construcţie cu  dimensiunile de 16 x 9 metri, luminată de cele unsprezece ferestre, cu doi stâlpi octogonali - plasaţi în axul principal – care sprijină cele opt nervuri care creează astfel şase bolţi în ogivă. Ici colo pereţii trădează pictura în frescă, care împodobea întreaga încăpere. Revenim în curtea mănăstirii aşezând peste frumuseţea arhitecturii, liniştea şi siguranţa pe care ni le dau forturile ce ne înconjoară. 

După masivitatea zidurilor şi înfăţişarea turnului clopotniţă este limpede că mănăstirea fusese gândită şi ca loc de refugiu şi rezistenţă militară, în caz de nevoie, această fortificare şi robusteţe aducându-i numele de “cetăţuie”. Mănăstirea a probat, în timp, calităţile ei de adăpost sigur. Pentru orice eventualitate un sistem de tuneluri secrete lega palatul cu turnul de sud-est, cu fântâna mănăstirii, ajungând şi sub masa altarului bisericii, iar un alt capăt se strecura discret în exteriorul incintei, asigurând ultima soluţie, fuga. Astfel aici au scăpat de vitregiile vremii Dosoftei(1674), Constantin Cantemir urmărit de oştirile lui Ioan Sobieski(1686), Mihail Racoviţă atunci când un detaşament de habsburgi comandat de Franz de Lorena atacă Iaşii(1717), o parte din populaţia oraşului adăpostită aici în perioada incursiunii tătăreşti din septembrie 1758. De asemenea pe parcursul unor perioade  de timp precum 1788-1792, 1806-1812, 1917-1918 la Cetăţuia a funcţionat un spital militar.

Trecerea anilor, rărirea confruntărilor armate şi a luptelor clasice a transformat mica fortăreaţă într-o cetate a credinţei ortodoxe româneşti. Din aceste considerente majoritatea celor care privesc prin noua prismă aşezământul caută din priviri, atunci când intră în curtea fortificată, siluieta bisericii. Cunoscătorii ori iniţiaţii, realizează că arhitectura lăcaşului de cult este una specifică arhitecturii religioase moldovene din secolul XVII,  în acelaşi timp ea reprezentând o sinteză originală a unor elemente disparate. Personalitatea construcţiei este dată de arcadele sprijinite pe coloane puternice, cu capitele, care înlocuiesc tradiţionalul perete ce desparte naosul de pronaos şi în egală măsură de motivul decorativ al faţadelor, brâul torsadă cu cele două rânduri de ocniţe suprapuse cel preced. 

Pentru acei care au avut posibilitatea să cunoască biserica Mănăstirii “Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, este uşor să se constate asemănarea, datorată planului treflat, pridvorului închis, păstrării proporţilor între pronaos, naos şi altar, prezenţei puternicelor contraforturi care sprijină zidurile până sub brâul torsadă care înconjoară clădirea, cele două turle ce se sprijină pe o bază pătrată şi o alta stelată. Ştiută fiind dorinţa domnitorilor de a lăsa aşezăminte deosebite în urma lor şi faptul că la 1639 întreaga Moldovă, Muntenia şi chiar Ucraina - dată fiind concurenţa existentă în epocă între Vasile Lupu, ctitorul bisericii “Sfinţii Trei Ierarhi”, şi domnitorul muntean Matei Basarab, pe de o parte şi legătura de rudenie a domnitorului moldav cu hatmanul Bogdan Hmielniţchi, pe de altă parte - se entuziasmaseră de frumuseţea bisericii “Sfinţii Trei Ierarhi”, o prelucrare la acea vreme a tipului bisericii de la Galata, era firesc ca aceasta să fie utilizată mai apoi pentru a inspira alte ctitorii. O altă asemănare între cele două biserci domneşti ieşene o constituie calitatea lor de gropniţe(păstrătoare de morminte), astfel la “Sfinţii Trei Ierarhi” se găsesc mormintele lui Dimitrei Cantemir(în nişa în care fusese depus iniţial Vasile Lupu) şi Alexandru Ioan Cuza, iar la Cetăţuia sunt mormintele domnitorului Gheorghe Duca, a fiicei acestuia, Doamna Maria, a fratelui domnitorului, Saul, şi a fiului său, Ioniţă.

În muzeul de artă religioasă al Mănăstirii Cetăţuia se găsesc păstrate cu evlavie şi alte dovezi ale rolului jucat de slujitorii săi de-a lungul timpului. Mănăstirea a jucat un deosebit rol în ortodoxie şi prin prima tipografie grecească din Moldova, care începând cu 1682 a editat cărţi greceşti pentru Orientul ortodox.

Ritualul pregătirii pentru slujbele serii şi aromele care veneau dinspre bucătărie, mi-au adus aminte de faptul că promisesem rudelor şi prietenilor să luăm cina împreună în acea seară. M-am smuls, din această oază de verdeaţă, dintre zidurile mustind de istorie, nu fără o urmă de regret, dar cu o senzaţie de reâncărcare a energiilor eterne. Coboram alene dealul - de la marginea sudică a oraşului - ce poartă numele vechilor fortificaţii(pentru cei tineri poate doar a celor prezente), urmând curbe de nivel invizibile, în timp ce gândul îmi umbla haihui prin secolele de istorie care impregnaseră cu patina lor mănăstirea păzită de Dumnezeu. Şi ca în orice lucru care include o parte din eternitate, spirala - în ciclicitatea ei demonstrată – se continua cu veghea lăcaşului monahesc asupra Iaşului pe care-l apără cu puterea credinţei neschimbate, de secole, cu tăria de neânfrânt a rugăciunii.

Nu regret lipsa mea de orientare din cartierul în care am slujit o bună parte oştirii neamului. Din potrivă m-am împăcat cu gândul că aşa îmi şi doream să-mi petrec acea după amiază, iar dorul meu de ducă îmi oferise în exclusivitate excursia în una dintre cetăţile credinţei ortodoxe româneşti. L-a rândul meu v-am făcut părtaşi acesteia, deşi atunci nu am avut timp să mă gândesc la dumneavoastră. Am făcut-o acum, când vă doresc să vă bucuraţi din plin de oricare dintre hoinărelele vacanţelor pe care vi le oferiţi, indiferent de dimensiunea lor. Iar dacă sunteţi la Iaşi încercaţi să nu rataţi un periplu care ar trebui să includă cel puţin Catedrala Mitropolitană(unde sunt păstrate, într-o raclă de argint, moaştele Cuvioasei Paraschiva, Ocrotitoarea Moldovei), Biserica “Sfinţii Trei Ierarhi”, mănăstirile Golia, Galata, Cetăţuia.

Visaţi pentru a vi se putea împlini dorurile, fie ele şi de ducă!

Heidelbergul cu a sa romantică aură...

Deşi plasat la poalele a două impozante - dar nu foarte înalte, 3-400 m altitudine – zone bogat împădurite, pentru mine Heidelbergul era împresurat în ceaţă încă de când auzisem prima oară de existenţa sa. Cred, acum, că în mare parte acest lucru se datora micii deschideri pe care o aveam în general pentru Germania şi tot ceea ce avea legătură cu aceasta; o altă posibilă cauză era lipsa tangenţei cu această “lume” şi mai ales necunoaşterea limbii. Totuşi renumele de vechi şi celebru centru universitar ajunsese până şi la noi...

Oricine soseşte în oraşul magnific, aşezat la poalele Konigstuhl -ului şi ale Heiligenberg-ului, separate de albia Neckar-ul, va fi cucerit - de la bun început - de romantismul celebrei aşezări. Nici nu poate fi altfel într-o astfel de celebră citadelă studenţească prin care au trecut – mai ales începând cu secolul XVIII – numeroşi poeţi şi artişti ce şi-au adus contribuţia la ceea ce s-a numit epoca romantică sau au fost marcaţi de aceasta, din rândul acestora câţiva au intrat în istoria culturii mondiale: Matthisson, Holderlin, Goethe, Gottfried Keller, Victor Hugo, Mark Twain, Carl Zuckmeyer, W. Mayer-Forster, Sigmund Romberg, Carl Maria von Weber, Robert Schumann, Georg Primavesi, William Turner, Carl Philipp Fohr, Carl Rottmann, Georg Issel sau Wilhelm Trubner. 

 

Dar oare cei conferă această aură romantică Heidelbergului?

Poate aleea cu cele 316 trepte ce duce la ruinele celebrului Castel Heidelberg al prinţilor electori din familia Wittelsbach – simbolul romantismului german – salvat de la distrugere de un francez baronul Charles de Graimberg, castelul însăşi ori Muzeul Farmaciei – unic în felul său(în mod sigur, singurul din Germania)amplasat aici, sau bătrâna universitate(1386-actualmente cea mai veche din Germania) fondată aici de Ruprecht I şi bine conservatul vechi centru al oraşului. În egală măsură ar putea fi luate în calcul şi alte elemente, ca de exemplu: Biblioteca Universitară(cu 2,2 milioane de volume şi o faimoasă colecţie de vechi manuscrise germane), vechile cafenele sau tavernele studenţeşti, Philosophenweg(calea/drumul filozofilor) considerată de către îndrăgostiţii din Heidelberg drept “cea mai frumoasă alee de promenadă din Europa”, sunetul armonios al clopotelor de la Kornmarkt(la orele:11.55, 15.55 şi 18.55), Weinstube-le(cârciumioare, taverne în care se consumă vin din zonă şi nu numai) din prejma Heiliggeistkirche(Bisericii Sfântului Spirit), vechiul port, şi nu în ultimul rând tavernele din Handschuhsheimunde se întâlnesc studenţii şi artiştii.

Acestui peisaj specific trebuie să-i mai adaugi, atunci când şansa îţi surâde, coloritul cu totul deosebit al aşa ziselor „pieţe săptămânale”(dar care de fapt sunt bisăptămânale) de la Marktplatz, în faţa lui Hotel de la Ville(miercurea şi sâmbăta) ori de la Ebertplatz(marţea şi vinerea), priveliştea oferită de călătoria cu funicularul ce urcă la Konigstuhl, sau cea de la poalele turnului de televiziune din apropiere, asupra Văii Neckarului şi Câmpiei Rhinului. Iar dacă tot suntem aici, mai ales atunci când este vacanţă şi suntem însoţiţi de copii, vom avea ocazia să ne amintim de descoperirile şi uimirile copilăriei, însoţindu-i pe cei mici fie la Kinderparadies(Paradisul copiilor) ori la Observatorul de la Konigstuhl. Coborând în oraş, dacă ziua nu este pe sfârşite sau dacă priorităţile noastre sunt legate de copii, nu este lipsit de interes să vizităm grădina zoologică sau să ne plimbăm prin minunata grădină botanică din apropiere. Toate acestea se pot constitui în minunate cadre filmate sau fotografiate în mod direct ori doar simbolic, cu magica cameră ascunsă a trăirilor personale.

Pentru atunci când ajungeţi aici, fiind într-un grup mai mic, doar o pereche sau chiar singur, vă sugerez să vă lăsaţi invadat de romantismul Heidelbergului de altă dată, sau de cel de dată recentă parcurgând cu precădere vechiul oraş. Plimbarea voastră poate începe(reconfortant dacă gândul vă fuge la moneda naţională, pe care toţi ne-o dorim mai puternică şi mai stabilă) din faţa “fântânii leului”, animal pe care-l vom regăsi reprezentat şi pe emblema Principilor Electori de Palatinat. Aici se găseşte clădirea Vechii Universităţi, construită din porunca lui Johann Wilhelm în 1711 de către Johann Adam Breunig şi cunoscută în epocă drept „Domus Wilhelmiana” la primul etaj vom găsi vechea Sală Academică(aula) care a fost somptuos decorată la cea de-a 500-a aniversare(1886) a fondării universităţii. Merită de văzut, în spatele clădirii universităţii, Karzerul(carcera), ridicat în 1778, pentru pedepsirea şi închiderea studenţilor turbulenţi, care au decorat, mai mult sau mai puţin artistic, pereţii închisorii lor temporare. Puţin mai departe se află Noua Universitate, construită în 1931 cu sprijinul financiar al unor mecena americani, în curtea interioară a acesteia găsindu-se Hexenturm(turnul vrăjitoarelor), numit şi Diebsturm(turnul hoţului), care în secolul al XIII-lea făcea parte din fortificaţiile oraşului. Vom părăsi curtea interioară a localului „noii universităţi” şi după numai câţiva paşi în faţa noastră se va afla bătrânul Colegiu al Iezuiţilor, care în secolul XIX a fost bibliotecă a universităţii, iar astăzi adăposteşte numeroase săli de seminarii. O interesantă istorie are şi clădirea ce se află la sud de curtea interioară Collegium Academicum(construit la 1750); rând pe rând aceasta a fost: mănăstire iezuită, colegiu, adăpost / azil de nebuni, clinică universitară, cazarmă şi în cele din urmă locuinţă / cămin pentru studenţi.

Vom trece apoi pe lângă Biserica Iezuiţilor şi prin faţa clădirii în care au locuit, pe perioada şederii lor aici, Prinţul Guillaume(care a devenit mai târziu Împăratul Guillaume), Bismarck şi Mark Twain. După care vom admira pentru câteva momente casa Contelui de Graimberg, francezul care are meritele conservării Castelului Heidelberg şi pe cele ale fondatorului colecţiilor municipale de artă. Păşind în Karlsplatz, pe partea dreaptă a sensului nostru de promenadă, vom putea Marele Palat Ducal şi o casă burgheză tipică secolului al XVIII-lea (Mittermaierhaus).

Poate puţin obosiţi ne vom aşeza pe una din numeroasele bănci aflate aici special pentru turişti dornici de a vedea cât mai mult, într-un timp cât mai scurt; norocul celor care se odihnesc aici este reprezentat de minunata privelişte, ca şi de vecinătatea cu Palatul Boisseree(locul unde fraţii Boisseree au constituit una dintre cele mai celebre colecţii de pictură romantică). Repausul nu este întâmplător căci în faţa noastră se află - gata de a fi călcată în picioare de la un capăt la altul – una dintre cele mai lungi zone pietonale urbane din întreaga Europă, este vorba de Hauptsstrase. Pentru situaţia în care nu aveţi suficient curaj, pentru a cutreiera artera ce poate fi parcursă numai „per pedes apostolorum”, puteţi să vă mobilizaţi printr-o scurtă pauză la <<Seppl>> ori <<Roter Ochsen>>, două venerabile taverne studenţeşti. Este puţin probabil ca după ce aţi intrat într-o atmosferă aşa plăcut, dar mai ales după ce veţi fi făcut cunoştinţă cu tovarăşii de „suferinţă” nu o să amânaţi pe mâine continuarea plimbării.

Atmosfera tavernelor poate parea decadentă, dar va trebui să vă înarmaţi cu ceva răbdare şi provizii pentru a străbate stradela care uneşte Karlstor-ul - trecând tangenţial prin Karlsplatz şi Marktplatz, mai apoi prin apropierea vechii Universităţi, prin faţa Palatului Morass(devenit Muzeul Kurpfalzisches, înconjurat de o curte şi o grădină impresionantă) şi a statuii Generalului von Venningen(din faţa Institutului de Fiziologie - Friedrichsbau) -  cu Piaţa Bismarck. Întreg parcursul este pitoresc, pe stânga şi pe dreapta întâlneşti case bine conservate, numeroase spaţii comerciale, restaurante mai mici sau mai mari, săli de cinema, baruri şi taverne, fast fooduri, magazine de produse electronice, care nu te lasă să te plictiseşti şi nici să simţi oboseala. Ajuns în piaţa ce poartă numele binecunoscutului cancelar, poţi lua unul dintre numeroasele mijloace de transport care îşi au capătul aici, pentru a te îndrepta spre gară sau 

locul unde îţi ai reşedinţa.

   După toate acestea petrecute vei fi un pic confuz, obosit dar şi mândru de cadrele imortalizate ori imaginile filmate. De nu ai avut la tine nici una dintre minunatele camere magice, nu fi trist căci numeroasele chioşcuri de ilustrate îţi vor oferi posibilitatea prelevării unor amintiri de revăzut.

   Frânt de oboseală, dar fericit, vei fi nemulţumit, poate, cel puțin din două motive: că nu ai petrecut studenţia la Heidelberg şi că nu ai urcat - pentru o fotografie, pe imensul butoi de 221 726 litri din Castelul Heidelberg. Cum dintre cele două neâmpliniri doar ultima mai poate fi realizată, vă puteți propune să reviți cât mai curând în oraşul visurilor multor generaţii de studenţi. Cu siguranţă de această dată ve-ți petrece ceva timp şi în  una dintre tavernele studenţeşti, sorbind renumita bere germană din bine cunoscutele halbe cu capac, şi astfel uşor, uşor, gândul vă v-a zbura şi spre... Heidelbergul de altă dată.

Potigrafu...tipografu

     La noi lucrurile se văd din multiple direcţii, forme, unghiuri şi unghiere... Să fie din pricina limbii, a sensurilor multiple ori mai curând a ...inteligenţei noastre native?!? Interesant stau lucrurile şi legat de denumirile unor localităţi. Astăzi ne ocupăm de Potigrafu.

    Foarte posibil să va fie cunoscut numele localităţii Potigrafu - sat în comuna Gorgota, județul Prahova, Muntenia, România.  Satul s-a dezvoltat pe principalul drum național, DN1, fiind situat între două mari orașe, la o distanță de 42 km de București și 18 km de Ploiești, între lunca Ialomiței și lunca Prahovei, cele două râuri reprezentand și limitele localității, respectiv râul Ialomița la sud și râul Prahova la nord. In partea de vest se invecineaza cu satul Gorgota care poarte numele comunei din care face parte si Potigrafu. La est se invecinea cu comuna Balta Doamnei. In Wikipedia http://ro.wikipedia.org/wiki/Potigrafu,_Prahova găsim o încercare de a justifica denumirea satului Potigrafu, spunându-se că "provine de la cuvântul grecesc "potir", care înseamnă vas din lut lucrat cu mâna și "grafos" de la cel care scrie vasul".

   Lucrurile par a fi foarte simple, clare de a dreptul. Dar,...există 

şi mai mult în Bucureşti, într-un cartier de pe dealul Piscului, există casa memorială din Strada Mărtişor - ce a fost locuită de cel mai mare poet român al secolului trecut: Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion N. Theodorescu) (1880-1967).http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi

  La Mărţişor http://www.muzeeromania.ro/arta/casa-memoriala-tudor-arghezi-bucuresti/ poate fi vizitată şi o clădire mai mică unde a funcţionat, o vreme, tipografia lui Arghezi, denumită "Potigraful Mărţişor", aceasta reamintind nu numai prodigioasa activitate de publicist şi editor a marelui poet ci şi de calificările sale multiple amintite mereu cu demnă plăcere şi relevate de "brevetul de meserie" şi "cartea de meşter tipograf", ambele expuse în fotocopii, alături de manuscrise, fotografii, exemplare din "Bilete de papagal", ediţii princeps din opera argheziană. http://www.misiuneacasa.ro/casa_memoriala.html

    De bună seamă că vi se pare totul fără nici o noimă, însă între cele două - localitatea  prahoveană şi tipografia Maestrului Arghezi http://www.tudorarghezi.eu/biografie.php, există o legătură. 
   Marele poet povestea că numele "Potigrafu" este de fapt una dintre primele încercări de anagramare a cuvântului "tipograf". Povestea spune că un călugăr de la tipografia Mănăstirii Snagov - căruia se pare că îi cam plăcea să mai bea câte un pahar "în plus", a fost alugat din mănăstire. Stabilinduse în zona care astăzi se numeşte Potigrafu, a început să îşi câştige existenţa prin scrierea de petiţii, scrisori şi alte înscrisuri. Ori de câte ori doritorii serviciilor călugărului mergeau spre casa acestuia in loc de a spune ca merg la tipograf pronunţau potigraf, inversând primele două silabe. Astfel de la tipografu s-a ajuns la potigrafu.   

     Încurcate ne sunt zicerile ! ? !