Despre mine

Fotografia mea
Născut la Moineşti (dupa ce fusese conceput la Bacău ori Piatra Neamt) de aici: MOINEŞTEANU. A făcut "cătănia" la Rădăuţi şi Iaşi, iar mai apoi s-a oprit la București. Atras de turism: practicat, teoretizat, predat și seminarizat, scris de și despre subiect, mai bine de 35 ani (continu intre 1976 - 1994 şi din când, în când - pentru cei dragi, chiar şi acum); "en passant" pe la vreo 4 companii de turism - cea mai cunoscută Nouvelles Frontieres - Simpaturism (unde a petrecut câţiva ani plini de "efervescenţă şi romantism revoluţionar"). Se numără printre inițiatorii turismului rural şi ecoturismului, din România.

luni, 14 noiembrie 2011

Fotograme ale toamnei ce stă să plece

  Ultimul dans al fluturilor multicolori...primul vals al fulgilor de nea ? ! ?

Motto: ”Oricât de frumos ar străluci soarele, de apus tot trebuie s-apună” – Raimund

            Marele noroc al copilăriei mele au fost alături de existenţa părinţilor şi fratelui meu, prezenţa în jurul nostru a unei numeroase şi puternice alianţe familiale formată din neamurile dinspre tata şi în mod egal din rudele mamei. Deşi dintre bunici întâmplarea a făcut să-mi rămână numai câte unu, absenţa celorlalţi doi era cu succes suplinită de numărul mare de unchi şi mătuşe, care mă însoţeau cu întreaga lor dragoste. Eram o familie mare şi numeroasă care pe lângă celelalte probleme obişnuite, avea de rezolvat şi problema subzistenţei. Aşa se face că sfârşitul verii era însoţit cu o mulţime de invitaţii la: culesul pomilor fructiferi, bătutul nucilor, strânsul viilor, adunatul porumbului, clăcile ce urmau acestor operaţiuni primare, de recoltare şi pregătire pentru iarna, însoţită de binecunoscutele-i sărbători.
Pe acest fond, în prag de toamnă, erau primele zile ale lui Răpciune(septembrie) şi ultimile ale vacanţei mari. Zile care am fi vrut să fie cât mai lungi şi în care ne-am fi dorit să nu mai apună soarele. Pentru că lăsarea serii era însoţită de răcirea temperaturii, iar pe de altă parte pentru că fiecare noapte trecută, aducea mai aproape începutul noului an şcolar.
Aşa se explică că deşi era foarte mult de muncă, pentru a pune la păstrare recolta ce trebuia să ne scoată din friguroasele ierni lungi, noi gustam din plin fiecare eveniment al începutului de toamnă. În plus atmosfera era străbătută de izurile miresmelor de fructe, a mirosurilor de la teascurile care îmbrăţişau, cu forţă şi fără de speranţă ciorchinii, pentru a le smulge licorile roşii, galbene ori tulburii. Acestora li se adăugau focurile ilegale, ascunse şi mascate, ale cazanelor de ţuică care prefăceau aromele prunelor, caiselor or altor poame în limpedele rachiu. Nu eram din rândul celor care se bucurau de produsele bahice, după cum şi astăzi fac parte doar din rândul consumatorilor ocazionali; dar atmosfera acestor activităţi, însoţită de gustul fără de comparaţie al mustului dulce, ori cel al cartofilor copţi în jarul focului de sub cazan, mă atrăgea irezistibil, iar acum mă face să «înghit în sec».
Până la urmă, la jumătatea lui septembrie şcoala începea, iar noi deşi bucuroşi de revederea celor dragi, dascăli şi colegi,  ne simţeam - cel puţin la început – ca şi cum am fi fost prinşi cu arcanul şi trimişi la oaste. Dar deruta debutului de an şcolar ţinea puţin. Asemeni boxerului «trezit din pumni», luam în primire organizarea balurilor bobocilor, iar în acest scop începeam colindul pe la casele fetelor care trebuiau neapărat să capete permisiunea părinţilor pentru a fi prezente la eveniment.
Făceam cu plăcere aceste cereri de însoţire, dată fiind seriozitatea cu care ne luam rolul de protectori în serios, dar şi pentru că mamele - ele însele curioase a ne cunoaşte, ori întâlni - pregăteau întotdeauna bunătăţi, pentru a ne putea descoase mai bine. Şi Bunule Dumnezeu, bogată mai era lista dulciurilor de casă - cu şi din fructe – cu care eram trataţi, astfel încât să fim obligaţi a fi cei mai, dintre cei mai cavaleri, ori pentru a reveni cu intenţii şi mai serioase peste ani.
       Asemenea florilor de toamnă, puternice, fibroase, rezistente şi persistente în mirosuri puternice pline de temperament, toate trăirile toamnei sunt aidoma cu imaginile unei arhive atent catalogate şi reprezentativ selectate. Poate de aceea şi un bine cunoscut festival de romanţe are loc toamna, iar simbolul său este tocmai o crizantemă.
       De la obişnuinţa bilanţului naturii, toamna şi mesagerii săi, conduc cu gândul la: număratul bobocilor, sădirea pentru anul ce-o să vie, însoţirea cu privirea a stolurilor de păsări călătoare, adăpostirea proviziilor şi a lemnelor ce ne vor încălzi pe timp de iarnă, pregătirea butoaielor, a putinilor, boloboacelor, cramelor şi cămărilor, festivaluri fel de fel(bere, vin, recoltă, ş.a.m.d.).
        În această atmosferă parfumată, colorată, instabilă emoţional, gâzele se retrag, iar ultimii fluturi coloraţi - scăpaţi ca prin minune de primele rafale de brumă – se învârt, mai mult sau mai puţin ameţitor, în volantele ultimului dans. Peste puţină vreme Brumar(noiembrie) iese la rampă, însoţit la mică distanţă de cei care formează marea grupare a omonimilor sau variaţiunilor de Mihaili şi Gavrili(fiul meu înscriindu-se şi el aici). E una dintre marile onomastici, aşteptată şi dansată pe ritmuri muzicale dintre cele mai diferite. De aici încolo Toamna începe să împacheteze, la bagaje şi lucruri mai uşoare, şi se pregăteşte de drum, noroc că hainele groase le pune pe ea, aşa încât sacul de călătorie n-o să-i fie greu. E vremea nostalgiilor, iar bruma se aşterne tot mai groasă.
        Temperatura scade, ziua se contractă şi-i tot mai mică, aşa că stăm mai mult prin casă, iar aşa cum glăsui un poet contemporan „perna este iar ispită moale”. Căldura ne este din ce în ce mai dragă, aşa că ne bucurăm chiar şi de-o călduroasă strângere de mână, căci vântul bate din ce în ce mai des, iar suflul său ne apleacă şi pătrunde. În astfel de împrejurări, ne amintim nostalgici de atmosfera grădinilor şi pentru orice fel de întrunire preferăm locurile cu adăpost. Un astfel de adăpost sunt şi sălile de teatru sau concert a căror stagiune a început odată cu venire toamnei. Pentru unii ideea este bună, chiar dacă uneori greşim uşa de intrare, ne trezim din cauza vântului ori frigului direct în lift ş’apoi la “Cafeneaua lui Enache”.
        Se pare că toamna este anotimpul dedicat artei şi scenei în special, căci aşa poate se explică şi relansarea activităţilor artistice odată cu venirea ei, cât şi numărul mare de artişti născuţi în acest anotimp. Aşa că dacă tot am început-o cu dansuri, să nu încheiem înainte de a face un ultim dans în toamna asta, pe ritmurile unei piese interpretate de Tina Turner(născută 26 noiembrie 1938).


      Nu privesc pe geam, dar simt că în curând starea de dans va cuprinde şi fulgi albi de nea, adunaţi în cer troiene călătoare, ce au să pornească valsând către noi, pământul acoperindu-l cu alba mantie de zăpadă. Până atunci să ne bucurăm de toamna care mai întârzie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu